Am văzut An education pentru că m-a impresionat mărturisirea Moutonei cum că a omorât întreaga populaţie din acvariu cu sărăturile scurse din ochi, dar la mine s-a încadrat doar la categoria “acceptabil-n-am-pierdut-vremea-chiar-de-tot”. În schimb Revolutionary Road mi-a rămas şi-acum imprimat pe scoarţă, deh, fiecare cu cine se identifică mai mult, acolo îi vibrează cordul sau coarda sensibiloasă şi suspină de fapt de mila proprie, ocupaţie emo la modă de când a apărut zicala cu “milă mi-e de tine” (nu ştiu de ce aveam impresia că a rostit-o Creangă, cultura mea e bună de aruncat la closet).
Apropo de aruncat, mi-am pus în gând să dezgheţ frigiderul (ca să bifez ceva de pe lista “n-am făcut de doi ani de zile şi-ar cam fi cazul”), ocazie cu care am umplut un sac de gunoi oxo-biodegradabil cu diverse borcane mai mult sau mai puţin sigilate şi două pachete şi jumătate de unt. M-am înspăimântat câte lucruri expirate încă de pe vremea împuşcatului ţineam pe rafturi, mă păştea toxiinfecţia şi eu habar n-aveam, mă trezeam în fiecare dimineaţă cu impresia eronată că totul e bine.
De când mi s-a dus buhul că ştiu să întorc clătitele-n tigaie, mi-am găsit un nou hobby: ameninţ lumea că, dacă nu scrie mai des pe blog, se va linge pe bot de aceste delicii până nu-şi va revizui comportamentul. Încă nu ştiu dacă funcţionează, o să vă anunţ, primul pas e mai greu, să mi se citească pe chip că vorbesc serios. Dacă am succes, o să testez varianta inversă: ofer clătite doar la închiderea iremediabilă a blogurilor.
Şi trei fapte diverse ale săptămânii: laptopul a fost resuscitat după o lună de stat pe tuşă (simt c-a amorţit şi e dornic de joacă) – am acum 500 de giga, dar niciun fişier, parcă-ncep o viaţă nouă; e foarte greu să arăt degetul din mijloc specimenului subuman care insistă să mă calce în mijlocul zebrei când port mănuşi cu un singur deget; observ că noua modă fără de care nu poţi fi luată în seamă ca femeie sunt cizmele până peste genunchi (eventual de lac) şi nu reuşesc s-o înţeleg deloc, nu mă pot gândi decât la Pretty Woman şi cum în ele îşi ţinea celebra roşcată stocul de prezervative.
m-am săturat de iarnă ca de
invazie de iutub
Descoperirea de azi m-a uns pe cord.
Ring the bells that still can ring
And sing your stupid head off
To the ones who are not listening
tell me I’m not crazy
Am I the only one thinking about Fight Club when watching this video?
Bad, Leo Burnett Puerto Rico, bad, bad, bad.
On the other hand, I’m not in McDonald’s target anyway, but I’m in Chuck’s all the way.
Which reminds me of how I pre-ordered his latest book well over 200 days before its publishing date (and still have 120 to go).
I haven’t seen the movie in a while and didn’t realize until last night how much I’ve missed it. Should make some popcorn.
my friend likes his mobile phone more than he likes me
Cum ziceam că, de câteva zile, am radio, menţionez că am scos cuptorul cu microunde din priză şi-am înfipt în loc acest nou ştecăr. Ar trebui să cumpăr un prelungitor care să permită înfigerea simultană a mai multor dispozitive electrice, dar şi-aşa simt că mă sufocă firele şi-n mod sigur printre ele se cuibăresc păianjenii şi piticii răzvrătiţi din apartamentele cu ferestre (P.R.A.F.*), aşa că deocamdată mă rezum la a executa fandări simultan cu flexări ale braţului şi sper că acest exerciţiu este suficient pentru arderea eficientă a caloriilor. Învârt de butoane şi înclin antena într-o parte şi-n alta şi, din când în când, nimeresc peste un post cu jazz numai bun de zbânţuit în timp ce-mi fumez ţigara şi-apoi uit pentru ce-am intrat în bucătărie în primul rând.
Oricum, această caracterizare mi-a mers la suflet, din când în când am nevoie şi de măguliri:
“cel puţin dacă mai ajung vreodată la tine, îs SIGURĂ că mă reapuc de fumat.. păi cum vii tu aşa de la lucru în bucătărie şi pac scoţi o carte şi o ţigară… şi faci un ceai d-ăla mare şi bun… şi te adânceşti în lectura primei pagini şi tragi cu nesaţ de parcă cine ştie ce spirite bune bagi în tine, nu otravă… of doamneeeeeee”,
mai ales după o noapte de insomnie, în care sunt convinsă că, oricare-ar fi drumul, eu nu mă aflu pe el, ba dimpotrivă, mă îndepărtez din ce în ce mai mult.
Apoi merg şi aprind radioul.
* P.R.A.F. s-au născut în cartea lui Matei Florian, “Şi Hams Şi Regretel”.
it wasn’t so bad
N-am avut şampanie, tort sau lumânări. În schimb, mi s-a cântat La mulţi ani la ureche, am primit Camera luminoasă, caramele şi ceai negru, radio să am ce asculta în bucătărie când mă mai pocneşte inspiraţia şi încerc să-mi repar greşeala de a oferi fursecuri duşmanilor făcând clătite, prăjituri şi checuri numai şi numai pentru prieteni şi cel mai frumos ceas din lume (nu insistaţi, minunea nu se va repeta, dar, dacă-l iubiţi pe Ghica Popa la fel de mult ca mine, poate vreţi să vă deseneze maşina, motocicleta sau casa, lucruri la care aş fi prima, doar că n-am de niciunele).
Şi-acum s-o iau de la capăt…
25
O tavă de prăjituri şi fursecuri coapte până la miezul nopţii (după care s-a tăiat curentul) şi fluturate între bucătărie şi balcon, la răcit, cărate apoi în nenumărate cutii de plastic şi tablă. Semn cert că, odată cu vârsta, sinapsele se blochează şi dau rateuri – anul trecut trânteam nişte bomboane pe birou, anul ăsta dau reţeta-n stânga şi-n dreapta şi culeg complimente stârnite de talentele mele nebănuite; probabil chipul meu transmite că nu ştiu de care capăt se ţine un tel.
Pe jumătate tristă pentru că abia acum am aflat de moartea lui J.D.S, pe cealaltă jumătate tristă pentru mine, dar încerc să mă gândesc că, peste trei ani, mi se va părea grozav să am vârsta de-acum, aşa cum cu alţi ochi privesc 22-ul şi 23-ul. Până atunci, vreau să mă înveselesc singură aşa:
şi cu nişte pahare de caipiroska.
getting away with it all messed up
Nu cred c-a fost o idee bună să încep cartea asta într-o zi de luni, într-un autobuz ca oricare altul, cu geamurile aburite şi prea puţine locuri, în care oamenii îşi împing burţile-nainte ca să mai câştige puţin spaţiu, pulpele conturate pe sub cojoace şi ţâţele de trei kilograme bucata, înghesuite în sutiene de la Obor şi pulovere tricotate acasă, “unde te bagi aşa, ca bolovanul?”, “vreau să trec”, “ei, aşa ceva nu se poate!”, oamenii se bolovăneau în sus şi-n jos pe trepte, în întâmpinarea zilei de lucru, pornesc încruntaţi, fără să se mai mire de nimic, iar eu dădeam pagină după pagină şi mi-e teamă că o să încep să vorbesc peltic sau măcar dezlânat şi turuitor, nu mi-au plăcut niciodată defectele de vorbire, aşa cum declară alţii că sunt absolut fermecaţi de rârâiţi sau sâsâiţi sau bâlbâiţi, poate slăbiciunile astea li se par înduioşătoare şi le-aduc aminte de copilărie, nu ştiu, dar nu trebuie să găsesc eu o explicaţie pentru toate şi fiecare are dreptul să-i placă orice-i trece prin cap sau vede la televizor, ar zice cineva, aşa că mai bine să fiu atentă la mine decât la alţii. Nu cred c-a fost o idee bună să încep cartea asta într-o zi de luni dintr-o săptămână aşa de grea, în care trebuie să trec tot felul de praguri imaginare, cu atât mai solide cu cât acord mai multă importanţă unor simple convenţii, şi trebuie să învăţ că nu mai sunt aşa de tânără cum aş vrea, că cnp-ul atârnă tot mai greu, că “30 is the new 20″, dar asta-i proclamat de nişte oameni la fel de speriaţi ca mine, de-asta îmi place Houellebecq, al cărui nume nici acum n-am învăţat să-l pronunţ, cu personajele lui înspăimântate de bătrăneţe şi pline de lamentări, ce să ne mai ascundem atâta după deget, nu te simţi mai bine, nu devii mai înţelept, nu eşti mai împlinit, mai conectat la energiile universului, mai curat sau mai uscat dacă eşti mai bătrîn. Eşti doar ceva mai aproape de moarte şi atâta tot. Nu cred c-a fost o idee bună să încep cartea asta într-o zi de luni după ce toată lumea m-a avertizat că e sfâşietor de tristă şi se termină prost, ca toate lucrurile în viaţă, dar eu am plâns o singură dată citind o carte de ficţiune şi-atunci aveam sensibil mai puţini ani decât am acum, aşa că mi se pare că mi-am mai tocit colţurile şi mi-am mai îngroşat pielea ca să nu mai plâng decât la filme, documentare, competiţii sportive şi desene animate, mi se pare suficient, îmi pot pune zăgaz imaginaţiei, dar nu şi imaginilor proiectate pe retină, o fi şi aici un secret sau poate nişte exerciţii de urmat pentru întărirea şi astuparea glandelor lacrimale, dar, ca multe alte secrete, încă nu l-am aflat, după cum nu ştiu cum să fac să nu mai visez că sunt bună prietenă cu oameni pe care n-o să-i mai văd în viaţa mea, mi se trage probabil de la singurătate, dar asta nu-i o compensare, e doar sâcâitor. Ca şi toate celelalte lucruri.
ain’t that confusing?
Am nişte vise foarte simple, o adevărată dezamăgire pentru orice psihanalist. Trebuie să scriu un mail şi tot amân, noaptea visez că o fac. Trebuie să schimb aşternuturile, dar nu mă învrednicesc, noaptea le pun la spălat. Am pierdut forfecuţa de unghii, o găsesc în somn. Problema ziua, rezolvare după ora 11 p.m. Nu am vise care să mă bântuie, să mă întreb din ce cotlon a ieşit oare aşa ceva la iveală, ce-mi şopteşte inconştientul şi eu nu-i înţeleg limba. Îmi dau seama pe dată că m-a înţepat ceva în coaste şi am visat suliţe şi armuri şi că îmi imaginez exact lucrurile de care mi-e teamă, în diferite forme, toate transparente, ca un copil costumat în urs, de care nu te laşi prostit nicio clipă.
Singura parte cu adevărat proastă e că, în banalitatea lor, conversaţiile purtate cu ochii închişi seamănă atât de mult cu cele reale, încât încurc lumea din oglindă cu cea de dincolo de ea. Stau astfel liniştită şi-apoi mă mir când ceilalţi nu ştiu că am vorbit ore întregi şi am stabilit o grămadă de lucruri. Teribilă risipă de energie.
I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap.
umpa.pe.mail la gmail.com
