intimate strangers

Taman ce-am descoperit Rando.

For those of you old enough to remember the days of film, did you ever get someone else’s photos after a mix-up in the lab?
That completely unexpected peephole view into someone else’s lives became the basis of what was to become our newest “anti-social” photosharing app.

Faci o poză. O trimiţi. Cuiva, nu ştii cui şi de unde e. Primeşti alta la schimb. De la altcineva. Poţi să afli colţul de lume în care-a făcut-o. Şi-atât. Simplu, fără like, fără share, fără mesaje private. O privire-n viaţa altcuiva.

Şi, dacă pun cap la cap pozele pe care le-am împrăştiat eu, iese un rezumat destul de corect.

~~~

~~~

~~~

~~~

Continue reading

Posted in foto, love of the day | 2 Comments

ultimul inainte de urmatorul


Ultima tigara langa paharul cu ultimele ramasite de vin pe buza cazii cu ultima patura de spuma.

Posted in foto, love of the day | 1 Comment

just cruisin

Mă sui în maşină. Centura, blocat uşile, aşezat pachetul şi bricheta în lăcaşul din stânga volanului. Radio. Faruri. Marşarier. Tic-tic, tic-tic. Bulevardu-i destul de gol. Întorc peste liniile de tramvai. Prind verde. Fac stânga şi-i dau-nainte. N-am înţeles niciodată (şi n-am respectat) de ce pe-aici e limită de 50. Pe-o parte Dâmboviţa, pe cealaltă mai nimic. N-au de unde să sară nişte şcoleri cu ghiozdane-n spinare, n-are nimeni spre ce traversa, nu-i nicio vacă păscând buruieni în şanţ. Stânga iar, acum n-am avut de aşteptat aproape deloc să treacă tirurile şi să prind puţin loc să mă strecor. Autostradă. Vorba vine, când pe banda-ntâi, pe kilometri întregi, se-nşiră gropile de parcă taman aseară şi-au găsit aici sfârşitul puzderie de meteoriţi. Când n-am încotro şi nimeresc în vreuna, stomacul îmi face mici tumbe de parc-aş fi plătit biletul pentru o tură în montagne russe. Alb şi alb. Şi niscaiva maşini. Ud. În urma lor, trombe de stropi. La intervale aproape regulate, pornesc ştergătoarele. Fffft-fffft. Mâzgă pe parbriz. Fffft-fffft. O gură de Pepsi, geamul puţin coborât ca să iasă fumul. Îmi place mult să fumez în maşină, e-un fel de linişte neliniştită, de la pachetul pe care-l deschid cu dinţii până la grija să nu dau scrumul pe mine şi să-l scutur unde trebuie fără să mă uit. Muzica mai tare. Cânt şi dau din cap şi nu pentru că n-are cine să mă vadă. Nesfiala se potriveşte cu pantalonii scurţi când afară sunt 2 grade şi-năuntru 20 şi ceva. Mă gândesc la planul meu de-a face odată un road trip cu ţintă intermediară Grand Canyon şi ţintă finală doar a conduce ore-n şir o decapotabilă prin deşert, Arizona, Utah, Colorado. Înnoptat în moteluri fără pretenţii, mic dejunuri scăldate în cafea în vreun local de pe marginea drumului. M-am uitat la prea multe filme americane. Dar tot o să fac asta odată. Şi-o să-l iau şi pe C., companionul perfect, care ştie, fără să-i transmit semnale discrete, când să tacă şi când să-mi povestească vruntele şi nevrutele şi când să mă lase să cânt în legea mea. Până atunci, drumul e mereu prea scurt.

Posted in love of the day, to dream the impossible dream, zilnice | 6 Comments

eşti cevaaaaa

Trebuie să ai preocupări mundane, altfel eşti infantil. Mai bine zis, trebuie să te preocupe data limită de plată a facturilor, cât o să vină întreţinerea luna asta, până când e superofertă la salam, dacă s-a schimbat procedura de asomare a porcilor anteCrăciun. Altfel eşti infantil. Eu uit să-mi achit abonamentul la telefon şi m-ameninţă cu suspendarea, mă-ngrijorez că am lăsat prea mult fursecurile în cuptor şi habar n-am ce dimensiune de cauciucuri ar trebui să cumpăr (nu ştiu nici măcar dacă e important diametrul, circumferinţa, lăţimea sau grosimea). Tot preocupări mundane şi-astea, dar dintr-alt strat de coajă.
Stau cu ţigara neaprinsă-ntre buze şi uit gestul care urmează, întrebându-mă unde mi-o fi CD-ul cu Robin. O ţin între degete şi se stinge singură, aşteptând să-mi termin gândul.
Joc roluri şi-mi dau seama de asta abia când mă plictisesc şi le abandonez în rigolă. Mă bucur când primesc câte-un scenariu, mă-mbrac în personaj fără efort şi-mi lepăd pielea taman în toiul premierei. Regizorului îi intră-n ochi aurora boreală. Reciclez, reiau, mă plictisesc iar, încalc termenele, arunc recuzita. Mă-ncrunt şi lumea mă ia în serios. E uşor. Mă doare capul de cât e de complicat.

Posted in zilnice | Leave a comment

trece până te-nsori

Nu mi-a curs niciodată sânge din nas. Nările mele sunt virgine şi sunt invidioasă pe cei care-au trecut prin asta, cum sunt invidioasă cam pentru orice experienţă care mi-a scăpat. Nici măcar nu trebuie să fie ceva bun, interesant, înălţător. Ţin minte aproape fiecare coleg care se ridica brusc în mijlocul orei, cu batista la nas, şi era imediat înconjurat de grijă şi scutit de orice efort. Un fel de piua de la rutina cotidiană.
Nu mi-am rupt niciodată vreun os. Concluzia pripită ar putea fi că n-am dus o viaţă suficient de aventuroasă şi ai mei nu m-au lăsat să mă caţăr în copaci. Doar mi-am sucit cândva o gleznă, complet banal, pe nişte trepte, nimic care să nu se rezolve de la sine după câteva zile de şchiopătat prin metrou şi câţiva metri de faşă elastică.
Mi-am spart capul pe când n-aveam mintea destul de coaptă încât să nu mă bazez pe scaunele cu trei picioare. Nu mai ţin minte şuvoiul de sânge care mi se scurgea pe frunte, ci doar siluetele doctorilor aplecate deasupra mea, ca nişte extratereştri din filmele proaste cu întâlniri de gradul III, cârpindu-mă fără anestezie. De-atunci, după “Stai cuminte, că nu doare”, nu i-am mai crezut pe ai mei.
Apoi n-am mai crezut în vorbele nimănui, fie şoptite, răstite sau scrijelite.
Şi-atunci am început să le exersez înşiruirea.

Trece an dupa an
Trec lumini pe tavan
Am zâmbit prea târziu
Am tras târziu de volan

Posted in zilnice | 1 Comment

partea bună a insomniilor

e că poţi să prinzi răsăritul fără efort.

~~~


~~~

 

Partea mai puţin bună e când taman atunci se nimereşte a fi înnorat.

Posted in been & seen, foto | 2 Comments

Între timp

- m-am întors din Berlin cu un geamantan plin de cărți
– m-am îndrăgostit de Roma iremediabil
– i-am văzut live pe Radiohead, după care tânjesc de ani de zile. Ascultam și nu-mi venea să cred. La chei îmi zdrăngănește un breloc, să nu care cumva să cred c-am visat.
– n-am fost la Gaudeamus pe motiv de lene. Nu simt c-am pierdut nimic.
– prieteni vechi și-au deschis bloguri noi
– mi-am schimbat traseul zilnic
– am sărit deasupra mării
– am râs (mult) și-am plâns (moderat), am băut bere, vin, tequila, vodcă, whiskey, prosecco, șampanie, ceai, cafea, coniac
– nu mai am telefon, calculator (din lipsă de încărcător), aparat foto
– am ascultat muzică la maxim, agravându-mi surzenia
– n-am citit nimic memorabil
– am adormit în sala de cinema
– am ajuns în sfârșit la Faust. Ploaie, pălincă, pană de curent, Purcărete.
– mai am un tatuaj desenat special pentru mine și pe care-l iubesc constant și intens
Și așa mai departe.

Posted in zilnice | Leave a comment

în fiecare zi dau pe gât un cocktail emoţional

Mă înspăimântă blogurile care prezintă, la fiecare însemnare, între 5 şi 10 poze ale autoarei. Din faţă, din profil, cu capu-n jos, alergând pe o stradă pustie, bătută de vânt la malul mării şi-n cine ştie ce alte poziţii considerate artistice, fashion, glamour şi demne de înrămat. Bine, recunosc, poate le şi invidiez puţin, mi-ar plăcea să mă consider atât de demnă de adimraţie, măcar din punct de vedere fizic, încât să mă afişez fără niciun simţ al măsurii şi să nu mă înfrâneze că am nasul prea coroiat (nu-l am), strabism (nici) sau celulită pe coapse (asta s-ar putea).

Mă agasează nevoia de îmbunătăţire a tehnologiei de care mă folosesc zilnic. Eu nu vreau să schimb nimic care încă funcţionează la standardele mele nu prea înalte. Dar până şi amărâtul de browser mă avertizează că n-are de gând să mai fie la zi din cauza softului. Soft mai bun fără hard mai bun nu se poate. Hard mai bun fără împrumut la bancă, nici atât. Să fie la voi, acolo.

Mi-e dor de Life in Squares. Eu şi Diana ne-am despărţit prematur, fără voia mea. Mi-a fost răpită odată cu ultimele cadre din Berlin – o văd abandonată într-un şanţ, ca un PET ieftin, suspinând de doru-mi. Sufăr când îmi amintesc cum taică-meu a bătut o dată o plajă-ntreagă, la vremea zorilor, ca să-mi găsească, înainte să mă trezesc, capacul pe care-l rătăcisem într-o preumblare. L-a găsit, mă aştepta apoi cuminte pe masă. Şi la ce bun? Oameni fără suflet, habar n-au de ce m-au văduvit. Nu îndrăzesc să mă ating încă de ultimul film cu cadre pătrate nedus la developat. Când o să le văd, o să plâng.

Posted in lamentari, zilnice | 1 Comment

Un popcorn mare, vă rog!

Abia de mai am răbdare să mă uit la un film cap-coadă, Internetul ăsta ne înnebunește de cap, pac! – pauză și intrat pe feisbuci, mailuri și alte lighioane complet nefolositoare, de altfel, dar deh, așa ai impresia că stăpânești atenția distributivă. Aiurea, ai de fapt doar una și și aia suferă.
Vineri seara, Hysteria, că aveam chef de ceva ușor, deși nu ultimul jeg reluat pe ProTv a mia oară. Maggie Gyllenhaal ce e mai răsărită, dar acțiunea complet previzibilă, de-am rămas apoi gândindu-mă că nu pot să-mi aduc aminte cu niciun preț vreo comedie (mai ales din subcategoria “romantică”) la care să nu-ți dai seama din primele minute încotro o vor vira personajele și, mai ales, cum vor sfârși – întors pe drumul cel bun, nuntă și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Plouă cu clișee, madama grasă cântăreață de operă își recapătă glasul în culmile orgasmului provocat cu un singur degețel-minunede doctorul cel fercheș (aici ai totuși și opțiunea de a ți se întoarce stomacul pe dos, eh, asta chiar e o schimbare plăcută). Apare și pe afiș, și-or fi zis și producătorii că, poftim!, ce vă trebuie mai mult de-atât.
Oricum, cu ceva tot m-am ales: citind apoi pe wikipedia (mama tuturor învățăturilor) despre isterie, am aflat că vibratorul electric, de uz personal, a apărut cu niște ani buni înainte de aspirator și fierul de călcat electric. De s-ar fi menținut concepția că orgasmul, fie el și autoprovocat, e mai important decât curățenia și pantalonii călcați la dungă, cred c-am fi trăit cu toții mult mai bine și mai puțin încruntați.
Apoi, pentru că viața mi s-a părut supărător de goală fără de doctorul Gregory House (pe care l-am hăpăit așa, pe burta goală, în vreo trei luni), am căutat insistent un substitut și-am nimerit în corcoduș, adică în Fringe. Pe care nu-l recomand decât dacă ați fost fani înfocați “Dosarele X” în copilărie, ca mine, și nici așa foarte călduros.
Personajele sunt trasate cu bidineaua:
– una bucată agentă FBI blondă, care mie nu-mi transmite absolut nimic, e-un fel de Kristen Stewart mai în vârstă, are trei expresii faciale și le tot alternează,
– una bucată savant nebun, dar blajin, cel mai simpatic, a cărui principală preocupare e să-și mai inventeze în laborator un nou drog, că le-a-ncercat pe toate de pe piață,
– una bucată fiu de savant, genial, dar delăsător și care, în ciuda faptului că în fiecare episod are de-a face cu o monstruozitate (cât se poate de la propriu) izvorâtă din cine știe ce imaginație bolnavă, când dă nas în nas cu următoarea monstruozitate, tot șoptește din vârful buzelor “Aberați! Așa ceva nu se poate! Trebuie să existe o explicație perfect rațională și încadrabilă în real”. Însă am o slăbiciune pentru Joshua Jackson, mi se pare că aduce cu C. (sau invers), așa că înghit gogoașa.
Sunt insistentă. Sau masochistă. Sau savurez pur și simplu ceva din categoria “atât de prost, că-i bun”. Ceea ce nu vă urez și dumneavoastră.

Posted in zilnice | Tagged , , , , | 19 Comments

doar eu pot crede c-am trecut pe lângă Aeroportul Otopeni fără să-l văd

De ceva vreme, mai există un participant la traficul motorizat din capitală de care este bine (pentru sănătatea dumneavoastră fizică, dar mai ales psihică) să vă feriți. Nu că m-aș considera vreun pericol major:
– semnalizez (în limitele reflexelor),
– îmi scapă doar ocazional piciorul pe accelerație (și-atunci am grijă să mă admonestez singură cu un “Hooo, Marițo!”),
– circul cu farurile aprinse (imediat ce ies din parcare sau, în alte cazuri, când mă holbez la vitezometru, nu văd nimic și-mi aduc aminte),
– îmi moare motorul în mijlocul intersecției de un număr rezonabil de ori (unde rezonabil = oricât consider eu de cuviință).

Sunt însă un dezastru total și uluitor când vine vorba de orientarea în spațiu. În lipsa mijloacelor electronice moderne, cercetez bine câte-o hartă online înainte de a pleca de-acasă și-mi făuresc o imagine mentală completă, cu săgeți și tot tacâmul. Baiul este că, pieton fiind de-atâția ani, niciodată n-am băgat de seamă care străzi anume au sens unic (deh, picioarele nu țin cont de asemenea restricții) ori pe ce bandă trebuie să se încadreze un vehicul ca să facă la stânga la momentul oportun, să pătrundă într-un tunel sau să iasă de pe un pod.
Astfel, până acum am avut ocazia de a ajunge la BCU (pentru ne-șoarecii de bibliotecă, clădire poziționată cam la mijloc între Piața Universității și Romană), venind din direcția Unirii, cu popas la Victoriei (cât pe ce să ajung la Aviatorilor, scuip în sân, că nu-i timpul pierdut).
Astă-seară m-am încumetat să pornesc spre o expoziție de desen hipsteresc (ce-am descoperit acolo merită o însemnare separată care, probabil, nu va vedea niciodată lumina tiparului). Drumul era ocolitor de la bun început, căci trebuia să culeg și niște pasageri inocenți, care nu știau, desigur, în ce se bagă.
Am început astfel: la Univeristate m-am speriat de mulțimea de polițiști care făceau diverse semne din ambele brațe cu ocazia transmisiunilor TV în direct și n-am reușit s-o iau la stânga când trebuia. Am călcat-o până la Romană, de unde, ca și-n cazul de mai sus, n-am fost în stare să intru în rond corect și-am purces-o obligat-forțat spre Victoriei (se pare că am o atracție complet nesănătoasă din punct de vedere al consumului de benzină pentru acest loc).
De acolo, Dumnezeu cu mila, am mers înainte, împinsă de cei din spate (aproape la propriu, abia acum înțeleg sintagma “bară la bară”), fără să am habar pe unde mă aflu, de mă simțeam mai rătăcită decât Scufița Roșie-n pădurea plină de lupi. Cumplit sentiment, vă jur, când toate blocurile arată la fel, semafoarele clipocesc identic și nu ai idee dacă să-ntorci, că acuși ajungi în bălăriile de la marginea Bucureștiului, sau, dimpotrivă, să insiști, că te afli totuși pe drumul cel bun.
Până la urmă, nici eu nu știu cum, m-am trezit pe Podul Grant, unde-aveam eu trebi, doar că în sens contrar celui dorit! Țin-te, pârleo, răsucește volanul de planează peste șinele de tramvai, să te văz cum poți!
Cert este că am bătut orașul vreo două ceasuri și ceva pentr-o benoclare de zece minute la niște hârtii mâzgălite. Asta după ce, parcată în fața casei cu pricina, am descoperit că numele locurilor “cool” se aleg dintr-o bază restrânsă de opțiuni și Home Matache este, desigur, cu totul altceva (adică într-o cu totul altă felie a capitalei) decât Home Mătăsari. Să vă pieptene naiba cu hăum-urile voastre cu tot!

Posted in been & seen, zilnice | 6 Comments