Pentru că acum ascult emisiunea lui Mihaiu şi tema zilei este prostia, îmi aduc aminte cu amuzantă satisfacţie de cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o vreodată, neegalată de câţiva ani încoace şi probabil nici depăşită în viitorul apropiat.
Pe când lucram într-un alt domeniu de mare angajament, cunoscut îndeosebi pentru cantitatea şi pufoşenia artificială a orgoliilor celor care-l populează, o colegă verifica, într-o doară, o informaţie de care era sigură: “Cât are un metru? 60 de centimetri, nu?”. Când mi-a văzut ochii deveniţi instantaneu exoftalmici şi gura pe jumătate căscată, a ridicat mirată din umeri a “care-i problema” şi nu m-a crezut cu niciun chip când i-am spus de cei 100 de centimetri, ba chiar a făcut sondaj de opinie în jur (revelaţia era prea mare pentru a fi acceptată cu una, cu două).
Să-mi fie învăţătură de minte să nu mai râd de C. că nu ştie instantaneu care-i formula pentru diagonala pătratului.
palmă peste frunte
soare cu dinți, zăpadă din vată de zahăr
Când în casă e liniște, așternuturile sunt proaspăt spălate, mănânc dimineața pâinici fierbinți cu unt, iar afară e un soare miraculos de neașteptat, nu-mi vine decât să mă duc în parc și să apăs pe buton cu degetele înghețate, fumând câte-o țigară.
***
***
***
pure DIY madness
Text: How much madness lies within you?
Agency: Heimat, Berlin
belated birthday present
but nonetheless marvelous
you know what I mean
Mai prind din când în când câte-o gură de aer, hap!, îl trag în piept şi-l ţin acolo, trebuie să supravieţuiesc aşa o perioadă bună, căci imediat încep telefoanele, mailurile, strigătele, urgenţele şi degeaba-i soare afară când aici ferestrele sunt atât de mici.
De Mărţişor se pare că nu se mai poartă florile, fie ele cât de mărunte, ci ciocolata, la care rezist foarte bine dacă e pe raft, dar nu la fel stă situaţia şi când e chiar sub bot, drept pentru care mă chinuie neîncentat vinovăţia şi mă muştruluiesc cu fiecare ocazie, mai ales atunci când o mestec. Trebuie să găsesc urgent pe cineva fără astfel de probleme căruia să i-o donez cu inima deschisă, ia păcatul de pe capul meu.
Multe lucruri mă scot din minţi în ultima perioadă, în aşa măsură că nici nu mai ştiu exact pe unde-s minţile astea şi cum ar trebui ele să arate ca să fie încadrate la “normalitate”, ba chiar cred că-i mai înţelept să le las cum or fi, chit că zburdă, chit că se-mpiedică (mai adesea), căci oricum abilităţile mele de dresor n-au fost niciodată prea măiastre. În loc de asta, ar fi indicat să pornesc un exerciţiu de “ce a fost bine azi”, ca să nu mă mai culc cu impresia că nu-i cazul să mă obosesc să trag linie şi să adun când toate numerele sunt negative. Azi: chiar dacă s-a anunţat ploaie, ca în ultimele zile, când mi-am cărat degeaba umbrela-baston-stâlpul-lumii, am fost curajoasă şi-am pornit fără măsuri de protecţie. S-a-ndurat cerul să nu mă mureze.
să betonăm, să cimentăm, întru progresul ne’ntrerupt
“Oricât s-ar fi stricat Germania, Bucureştiul rămâne la fel de şocant la întoarcere. Îţi vine să te spânzuri din primele zile. Nu-i vorba numai de gropile de primăvară, nici de hârburile de clădiri care stau să cadă pe tine şi care fac din Bucureşti una dintre cele mai urâte privelişti de pe pământ. Nu-i vorba nici măcar de circulaţia haotică şi periculoasă moment cu moment.
E vorba despre oameni. Bucureştiul pare locuit de oameni bolnavi, care-şi duc suferinţele pe picioare. E şocant cât de lipsite de culoare sunt feţele celor mai mulţi inşi pe care-i vezi prin oraş, ce expresii teribil de triste pot avea ochii lor, cât de diforme le sunt trupurile. Oameni chinuiţi, extenuaţi, hingheriţi dintr-un loc în altul, hrăniţi prost, dormiţi neîndestulător.”
Mircea Cărtărescu, acum câteva zile, în EVZ.
Pe lângă asta, în parcul cel mai apropiat tocmai ce se va turna nişte beton, de parcă n-am fi fost şi-aşa îngrozitor de în urmă la spaţiul verde pe cap de locuitor. Dar din copaci şi iarbă nu ies bani, asta-i problema. Toţi pomii vor fi probabil înlocuiţi cu acele porcării de tufe în ghivece imense, de lemn, puse de obicei chiar în dreptul trecerilor de pietoni, de trebuie să le ocoleşti ca să traversezi, şi care trebuie mutate pe timpul iernii cine ştie unde (alţi bani). Nu-i mai sănătos să pui pur şi simplu un copac în pământ? Care ar şi putea creşte la dimensiuni rezonabile în câţiva ani? Şi ce dacă.
Nu, aici nu-i de crescut copii, deşi mulţi îşi scot pruncii în ţarcurile îngrădite din spatele blocului amăgindu-se cu ideea că e vorba de aer proaspăt, curată sănătate – câte forme de disonanţă cognitivă am văzut puse în aplicare vizavi de acest oraş împuţit, în care ne târâm oasele, minţindu-ne zilnic că ne şi place, cred că mi-ar ieşi de încă o lucrare stufoasă de licenţă.
Mie mi-e dor să stau pe iarbă.
tips for better ideas
This ad caught my attention during a commercial break in TED conferences this year. Now I’ve finally found it online. Could be the year’s best and, although ‘10 has just begun, I really don’t think I’m hasty. I just ♥ it! (sigh)
Agency: Rethink Communications, Vancouver, Canada
Art Director & Illustrator: Rory O’Sullivan
Writer: Simon Bruyn
we don’t need anything
Nu știe nimic. Nu știe nici măcar că nu știe nimic, ar fi și ăsta un început demn de o carte plină de transformări, dar în care nu se întâmplă de fapt mare lucru și personajul principal ajunge în același loc de unde-a plecat, doar ceva mai debusolat, mai cinic și cu cearcănele puțin mai accentuate. I-am zis de atâtea ori: “Ai grijă ce-ți dorești”, dar mă lua în râs, “Hai, termină, parc-ai fi un din ăla care-atrage atenția asupra soartei neîndurătoare la începutul unei tragedii, era ceva de genul ăsta și-n Moara cu noroc, dar n-am reținut niciodată, bine c-am terminat și cu BAC-ul, nu mă face acum să mă simt de parcă dau iar examen la română”. Așa făcea mereu, își aducea aminte de toate prostiile doar ca să-mi distragă mie atenția, apoi zâmbea larg și-mi spunea “Mai bine ne-am uita la un film, ce-ai mai luat de pe net?”. Ce puteam să adaug, încercam să nu pic în capcană, să nu mă simt ca un moș care nu mai înțelege ce se petrece și te-avertizează să ai grijă când ieși din casă, că lumea s-a-nrăit și nu-i bine să ai încredere-n nimeni, te fură toți, așa că ridicam din umeri și-o prindeam de degete, și le trăgea ca să-și aprindă o țigară pe care n-o fuma niciodată până la capăt. “Faci risipă”, îmi stătea pe limbă, dar îmi puneam iar căluș și-i goleam scrumiera. “N-o spăla, fumez și mai încolo și nu-mi place să fie udă, îmbibă hârtia și nu mai simt apoi nimic”. Ea nu simțea oricum nimic sau, hai, să nu fiu dur, îmi dau seama că tind să exagerez și să desenez totul cu tușe groase, de parcă n-aș ști cum să mânuiesc tocul și pensula, dar nu simțea în orice caz mare lucru, treceau toate peste ea de parcă nu erau mai mult decât o pală de vânt. Și s-o fi sărutat și să-i fi tras apoi pe neașteptate două palme, doar așa, pentru că era prea dimineață și eu încă nu-mi băusem cafeaua, și ea tot n-ar fi mișcat un mușchi. Am fost tentat adesea să testez asta, dar îmi imaginasem deja scena de atâtea ori, că n-ar mai fi fost nicio diferență. Imaginația îmi tocise orice surpriză, aș fi zis doar c-am nimerit la o repetiție mai slabă și hai, s-o luăm de la capăt, mai cu viață, mai cu viață. “Ai grijă ce-ți dorești”, îi mai aminteam din când în când, deja devenise o glumă-ntre noi, ceilalți se uitau un pic câș, dar știau și ei cum e cu ticurile astea specifice, văzuseră prin filme sau citiseră prin reviste că, după un timp, începi să semeni cu celălalt mai mult decât crezi și numai ce te trezești într-o zi că vecinul de compartiment te întreabă dacă nu cumva sunteți frați. Adevăru-i că nici eu nu știam ce vreau sau, mai bine zis, ce-ar fi bine să vreau, dacă există așa ceva. Îmi cam băteam capul cu asta, de ce să mă ascund acum, eram și puțin ipocrit pe atunci, dar e foarte tentant să ții lecții sau măcar să lași impresia că știi ceva mai multe, că ai putea să-i înveți și pe alții, numai că nu azi, azi n-ai chef și ești oricum prea ocupat și prea obosit ca să dezvălui ceva. Dar poate-ntr-o zi, da, poate-ntr-o zi când în sfârșit aș fi aflat și eu, poate-atunci reușeam să explic la ce să aibă grijă și de ce, de ce trebuie să-ți pui căpăstru dorințelor, ca să n-ajungi să tânjești după cai verzi pe pereți și s-o iei apoi la goană printre ei, da, uite, ce bine se leagă toate expresiile astea, nici nu mi-am dat seama până acum. Ai grijă.
vreau să-mi fac propria grădină zoologică
nom nom nom, originally uploaded by Jessica Florence.
Trec printr-o perioadă în care îmi doresc să adopt orice animal îmi intră în raza vizuală, şi asta cât se poate de repede! Primesc pe mail poze cu un şobolănel tărcat rozând un biscuit cu ciocolată, gata, mă hotărăsc, şobolanii sunt noul meu amor, e musai să-mi cumpăr o cuşcă şi-apoi să alerg după el prin toată casa, înhăţându-l de coada fără păr. Văd câinele unor cunoştinţe, aş vrea să le dau cu ceva în cap şi să plec cu patrupedul acasă, unde să-l las să-mi roadă în voie papucii. Până şi vrăbiile din tufişuri le-aş adăposti prin buzunare.
Dovadă că dorinţele din copilărie nu mor niciodată.
în loc de “sâc-sâc!”
Azi am mâncat bomboane. Cea mai bună a fost, desigur, “Chișinăul de seară”.
I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap.
umpa.pe.mail la gmail.com
