dailycrap

Descopăr aproape zilnic că lista de lucruri pe care nu le înțeleg se tot lungește și tinde spre infinit. De la chestiunile practice, de genul “cum se repară un întrerupător” și “care e cantitatea optimă de ulei în raport cu cea de vinete într-o salată”, la cele teoretice, unde intră aproape orice e legat de economie (micro și macro) și fizică cuantică (în ciuda eforturilor lui C. de a-mi ține prelegeri pe temă).
Însă cel mai larg domeniu care mă lasă cu gura căscată, nu în sensul “Ah, dar asta e uimitor, mă izbește o revelație în moalele capului”, ci în cel de “Sunt probabil mult mai puțin inteligentă decât mă cred”, e cel al psihologiei umane. Ba, ca să intru puțin în detalii, al psihologiei umane la intersecția cu internetul, acest vast spațiu potrivit tuturor exhibiționiștilor și voyeurilor nerecunoscuți.
Lăsând la o parte încadrarea mea în ambele categorii, după moment și chef, în ultima vreme fascinantă mi se pare obstinația cu care fiecare minuscul aspect al vieții trebuie declarat și lăsat posterității pe facebook.
Subdomeniu: relații. Fiecare mic hop e consemnat și, fără să aflii detaliile, treci direct la miez. De la “in a relationship” la “it’s complicated with” ți-ai imaginat deja toate reproșurile pe care și le-au adresat protagoniștii, toate nopțile petrecute pe canapea, toate certurile care nu s-au sfârșit în partide pripite de acuplare (asta se-ntâmplă, oricum, mai mult în filme), toate amenințările și tăcerile pasiv-agresive.
Nici nu se răcește bine cadavrul relației eșuate, că știi deja că unul e “single” și, deci, disponibil tuturor stalkerilor de facebook care se mulțumeau până atunci să ofteze de pe margine. Cred chiar că-i o competiție, cine își împrospătează cel mai repede statutul și semnalează astfel că a dat episodul uitării și, iată, e liber ca pasărea cerului și fericit să se afle, ha, murir-ar de ciudă fostul.
Iar cazurile în care cele două declarații ale statutului marital nu coincid (unul păstrează complet tăcerea, celălalt se crede “engaged”) sunt nespus de hazlii, dacă nu mi-ar da simultan și-o lacrimă-n colțul ochiului.
Cu aceste enigme perpetue, purced spre vizionarea unui “thriller psihologic japonez”. Aceste trei cuvinte sunt suficiente ca să-l trec apriori pe lista lucrurilor pe care nu le-nțeleg.

Dâre uscate de urină, brăzdând trotuarul pe toată lățimea. Pe lângă ziduri de case, de licee și de magazine abandonate de mult. Mă străduiesc să-mi fac din drum o cursă cu obstacole, chiar dacă mai mult de pamplezir, căci eficiența e minusculă.
Uneori, risc și citesc câte-o rubrică de ziar în timpul mersului. În orice clipă, talpa-mi poate mângâia un căcat de câine ornamentând bordura. Norocul astfel obținut nu compensează duhoarea.
Mașini din care n-a mai rămas decât carcasa, înconjurate uniform de-un amestec de pantofi scâlciați, tampoane aproape putrezite, coji de cartofi și ziare îngălbenite de ploaie.
Nu-mi vine să cred când zăresc câte-un înveliș țepos de castană. Vara asta nici n-am simțit-o și de-asta încă aștept cireșele și vacanța mare. Parc-am fost absorbită de o gaură de vierme și nu pricep ce s-a întâmplat cu ceilalți, de-au îmbătrânit zeci de ani în vreme ce pentru mine s-au scurs doar câteva secunde.
Deocamdată refuz cu îndârjire să-mi îndeplinesc ritualul anual și să strecor castane în buzunar, lângă pachetul de țigări. Sunt sigură că, de-ndată ce le-aș simți netezimea, toamna ar da peste mine ca un șofer neatent, care nu se uită în oglinda retrovizoare.