dailycrap

Motto: “Clipe de coșmar* – my favorite!” (C.)

Săptămâna asta m-am hrănit cu țigări, cel mai consistent și constant lucru care mi-a intrat în sistem (ptiu, drace!). Am ajuns la cantități niciodată depășite până acum; dacă mi-ai fi zis că atunci când pachetul va costa 12 lei voi fuma mai mult decât când era 3, aș fi spus “Cum, când o carte costă tot atât?” (în timpul acela tocmai apăruse colecția de la Cotidianul, ah, ce vremuri). Oricum, și cărțile la pachet cu ziarul s-au scumpit proporțional și-acum nu le mai cumpăr, dar pot introduce în limbajul economic această nouă paritate proprie, țigări-cărți de tarabă, care are potențialul de a deveni la fel de faimoasă precum Indicele Big Mac.

***

Să găsești un iaurt fără urmă de lapte praf (cel puțin nu una declarată pe etichetă) a devenit la fel de greu cu a găsi pepeni dulci aproape de casă. Ba încă denumirile evident croite ca să se-ncadreze în curentul “de la țară, tradiție, ah, să ne întoarcem cu toții la natură” sunt cele mai înșelătoare. Astfel, la Ulcica mult-lăudată să nu te duci cu portofelul și plăsuța de rafie, căci, pe lângă asemenea prostii, nenii mai bagă în el/ea și gelatină, ca să stea țeapăn în recipient și-n stomac. Nu sunt atât de hipstero-eco-extremistă încât să-mi pun laptele la prins, mă descurc cum pot, mărind cota de piață a Danone (deși asta îmi pică bine la papile, parcă nu mă gâdilă și la principiile “susțin producătorii locali”).

***

La Grădina Verona (verdeață, central, au limonadă cu pepene sau castravete, ce mai, toate condițiile necesare și suficiente), de când cu extinderea, îți trece os prin os până primești sus-numitul produs sau chiar și-o amărâtă de bere, pentru care maximul efort de preparare e s-o scoți din frigider. Oamenii sunt evident depășiți de cerere, dar, în asemenea vremuri precare, nu e cazul să mai angajezi doi băieți în plus, și-așa clientu’ vine și-așteaptă oricât. Să zicem mersi. Pe lânga asta, oarecum lesne ignorabil, căci nu merită să stăm cu nervii întinși la maxim și să cântăm la ei ca la mandolină, am observat pe propria piele că este noul loc de întâlnire a mai tuturor oamenilor din marcom. Imposibil să mergi și să nu vezi câteva fețe cunoscute (și mai ales din cele pe care n-ai chef musai să le întâlnești când te afli la un alcool și-un pai verde). Eu bag de obicei modul “ignore” și-mi merge, sper să nu fie doar o aparență.

***

Mi-a apărut o pozuță în DOR #3. Yay! (nu m-am putut abține)

***

C. se uita deunăzi la un film în timp ce eu butonam fără grijă și citeam tot internetul. Întreb într-o doară: “E de groază?”. “Nuuu, nici pomeneală”. Mai stau eu ce mai stau și numai ce-aud un “Hăăăă!” și un “Aaaaah!”. Mă interesez suspicioasă: “Ce se-ntâmplă?”. “A, nimic, îl torturează pe unul și-i smulge degetele de la picioare cu cleștele încălzit pe flacăra aragazului”. De unde putem deduce cu destulă siguranță că C. nu e deloc demn de încredere în ceea ce privește clasificarea filmelor de văzut. Preventiv, de-acum încolo voi căuta mereu înainte pe imdb.

*Emisiune săptămânală pe National Geographic.

Pentru că nu sunt nici pe departe un monument de organizare, dacă nu mă presează nicio mașteră, amenințându-mă cu mătura în caz că nu-mi îndeplinesc atribuțiile, mă încălzesc la fel de greu ca un motor de mașină demnă de REMAT. Astfel, chit că mă trezesc destul de matinal, nu reușesc să părăsesc incinta întru rezolvarea diferitelor comisioane înainte de prânz, ajungând să străbat orașul la orele cele mai necruțătoare, și mereu îmi imaginez cum voi ajunge să fac parte din știrile care declară sec: “Astăzi 53 de persoane au ajuns la spital după ce au leșinat pe stradă, răpuse de soarele nemilos”. Deocamdată n-am avut ghinionul de a trece de pragul “împâclirea privirii”, moment în care mă sprijin viguros de orice obiect dur aflat la îndemână și-mi jur că mă voi hidrata mai bine. Asta la rubrica “nu faceți ca mine”.
În rest, evit betoanele pe cât posibil și mă refugiez în locuri în care bate briza. Partea proastă la această soluție e că e una inevitabil pe termen scurt, după care mă întorc tot la autobuzele fără aer condiționat, dar cu un snop consistent de pensionari transpirați. Și ei sunt ai noștri, nu protestez.

Mă nedumerește pofta vecinilor de a-și da cu părerea când se întâmplă câte-o nenorocire aproapelui conlocuitor. La mai toate știrile li se cere să-și împărtășească opinia, de parcă cine ar putea ști mai bine ce-a fost în sufletul omului decât vecinul de palier. “Era un băiat liniștit, nu făcea probleme” – ca și cum sinuciderea și politețea nu s-ar putea intersecta cu niciun chip și e o mirare continuă cum cel care dădea “Bună ziua” a putut apoi să se atârne în balcon.

Cu această dilemă sumbră se potrivește și starea mea de reîntoarcere în București după doar câteva zile petrecute mai departe, mai ales când nimeresc pe câte-un bulevard cu blocuri lungi, care par că nu se mai termină (Ștefan cel Mare e un exemplu). Nicicând nu mă simt mai solidară cu șoarecele prins în labirint și care nu știe încotro e cașcavalul sau măcar dacă acesta există. Merge într-o parte și-n alta și peste tot sunt doar pereți albi, pe care nu are cum să-i escaladeze, iar culoarele abia dacă-i permit să se strecoare. Și, dacă nu mă simt precum șoarecele, atunci mă văd protagonistă în Cubul; în orice caz, claustrarea e aceeași, doar intensitatea diferă.

Pauza de-aici, simetrie cu golul pe care nu știu cu ce să-l umplu, până nu pricep de unde se trage. Întrucâtva sunt aici:

și-mi zic încotro? Niciun drum nu-i lipsit de hârtoape, de bălți și de șopârle care-l traversează. Ce să fac, ce să fac, întotdeauna mi-a fost teribil de greu să iau decizii când nu există alternativă care să mă atragă cu adevărat, intuitiv sau rațional, iar variantele au, fiecare, destule minusuri. Încerc să aplic strategia cu pusul pe hârtie, tras linie și adunat, ca în Contabilitatea lui Sorescu (Vine o vreme/ Când trebuie să tragem sub noi/ O linie neagră/ Şi să facem socoteala), dar îmi pare cam sterilă, o soluție care îmi oferă un simulacru de certitudine, de “e bine așa, iar nu altfel”. Când simulacrele, se știe, se topesc la prima ploaie…

Și aș vrea tare mult să fiu aici:

drumul să se întindă drept în față, să nu am altceva de făcut decât să pun un picior înaintea altuia și să fiu sigură că unde mă duce e bine și cald.

Iată că, în mod cu totul atipic, reuşesc să revin cu încă un episod, iar seria n-a murit chiar în faşă, semiavortată.
Să pornim de la tipar.

“Lecturi la drum de seară” se deschide cu “Frumoasele străine” (pe care domnul Liiceanu le-a botezat, în prezentarea de la lansare, “Frumoasele adormite”, ceea ce ni se va întâmpla probabil tuturor). După cum nu pot avea încredere în persoanele care nu consumă pic de alcool (cu excepţia motivelor medicale), aşa nu voi schimba nici măcar mărunte amabilităţi cu cei care nu vor schiţa un zâmbet citind această carte. Iar discuţii vom purta doar de la un hohot de râs în sus. Ce naiba, să scăpăm măcar cale de câteva pagini de încruntarea asta atotprezentă, de parcă suntem constipaţi de-o săptămână şi acum ne chinuim să eliminăm materia puturoasă în vasul de porţelan.
Concluzie: ar trebui să se vândă în pachete de câte două, un exemplar pentru biblioteca proprie, altul de făcut cadou.

Tot la capitolul “de pe aste plaiuri”, “Noapte bună, copii!” a lui Radu Pavel Gheo: deşi m-a cam descurajat prezentarea nefericită (probabil din spirit de economie s-a folosit un font mult prea mărunt ca să fie şi comod, iar oglinda paginii era de-a dreptul meschină, ce-aţi avut cu sărmanul cititor ochelarist), merită nişte ochii roşii şi umflaţi.
Unii ar zice “iar una de-asta despre copilăria în comunism”, dar e, desigur, mai mult decât atât. Fuga Dincolo, visată, ratată, reuşită. Visul nu e ca-n posterul de deasupra patului şi iarba nu e nicicând atât de verde precum părea. Personajele se împacă sau nu cu asta, strâng din dinţi, se dau mari cu ceea ce-au obţinut şi care nu le aduce, de fapt, nicio alinare, rămân agăţate de trecut, îşi vând viitorul pe câţiva arginţi şi nu-înţeleg, în general, unde se duc (iar uneori nici de unde vin).
Aceiaşi ani văzuţi alternativ prin perechi diferite de ochi (chiar asta e structura romanului), uneori un acelaşi episod repetat aproape fidel (pe mine paginile astea m-au plictisit, deşi am strâns din dinţi şi-am parcurs rândurile în care mi se servea ceva deja mâncat fără să sar niciunul).
Nici elementele vag supranaturale nu m-au încântat; sunt convinsă că nu întâmplător mi-a adus aminte de Maestrul și Margareta, dar efectul nu e nici pe departe atât de puternic. Se putea şi fără.
Concluzie: de dat/luat împrumut.

Trec la “spectatorul pasiv”, că prea m-am lungit cu lectura. Nu mare lucru de menţionat, niscaiva seriale, Lost terminat sub orice critică, dar cu mare priză la mistici, plângem puţin de ciudă, viaţa merge înainte.
Expoziţia lui Perjovschi prinsă în ultima zi. De unde mă aşteptam la ditamai hala, am dat peste un perete, jumătate de geam şi un sfert de tavan. Bune şi-astea. M-am amuzat în vreme ce două dudui care păzeau arta discutau cu aprindere ultima tentativă de agăţare la care au fost supuse. Zău, chiar se potriveau în decor într-un mod cu totul nestudiat.

This goes to my daily inspiration list.