Cel mai bun schimb de replici ne-scoase din carti, dar care nu mi s-a intamplat mie (pentru ca eu nu am parte niciodata de astfel de lucruri, se intelege), este urmatorul:
- Te urasc!
- Si eu te iubesc!
Nu stiu cine-a inventat termenul de “love-hate relationship”, dar sunt sigura ca a facut-o gandindu-se la mine. M-am straduit sa-mi dau seama daca am intrat vreodata in contact cu o persoana care sa ajunga sa insemne ceva (evident, vanzatoarea de la chioscul de ziare nu intra in aceasta categorie, chiar daca o vad zilnic) si fata de care sa nu pot aplica acest algoritm. Categoric si alarmant totodata, raspunsul a fost “nu”.
Indicatorul meu de bord oscileaza frenetic de la capatul cu “love” la cel cu “hate”, intr-un ritm care ma sperie, cu atat mai mult cu cat nu stiu cum sa-l controlez. Trece de la + la – si inapoi intr-o clipita, iar eu stau si-l observ si mi-e teama de ce s-ar putea intampla mai departe. As vrea sa citesc mai mult despre asta, poate reusesc sa inteleg ceva. Pe de alta parte, dau doar peste carti de genul “Girl interrupted“, in care sunt descrise toate simptomele personalitatii de tip borderline si-mi vine sa pun cate un semn de “vazut” in dreptul fiecaruia, dupa care sa ma duc direct la spital si sa le spun: completati-mi o reteta lunga cu toate medicamentele posibile si prescrieti-mi cinci tipuri diferite de terapie, ca altfel nu mai pot!
Busola mi s-a stricat (desi nu-mi amintesc de vremurile in care a functionat, s-ar putea sa nici nu existe) si acul meu nu indica nordul, ci toate directiile deodata. Azi te voi iubi ingrozitor si-mi voi infige unghiile in palma ca sa ma doara (ironic) mai putin, maine te voi uri si voi decreta ca mai bine nu te-as fi cunoscut niciodata si sa dispari din viata mea, esti un jeg si-un paduche si-mi sugi tot sangele! Poimaine o iau, desigur, de la capat, pana la sfarsitul zilelor sau pana cand te saturi si-mi raspunzi la fel.
Stau si analizez – paduchele sunt, de fapt, eu. Imi sug singura sangele si energia si tot ce-ar putea fi, cat de cat, bun si-apoi le scuip si iar le ingurgitez. Ura mea e tot dragoste, nu degeaba se spune ca, de fapt, indiferenta e cea mai grea de demontat, extremele sunt echivalente. Doar ca o infasor in celofan negru si tifon folosit pana cand n-o mai recunosc si nimeni nu vrea sa se atinga de ea.
Alta concluzie cu care nu stiu ce sa fac e ca vina o poarta viziunea mea de “totul e alb sau negru, nuantele de gri sunt o fantezie” – dupa cum am gasit intr-un studiu, exista doar <<”all good” and “all bad” qualities>>. De ce le neg altora dreptul de a avea defecte, cand eu sunt atat de plina de ele?
Concluzia aceleiasi cercetari: “In good times, those low in self-esteem tend to idealize partners, rendering those partners safe for approach and likely to reflect positively upon them. At the first sign of a partner not being perfect, however, they switch to focusing on all possible negatives about the partner so as to justify withdrawing from that partner and not risking vulnerability.”
Vulnerabilitate de care am tot fugit si care ma ajunge constant din urma.
Va urma, dar deocamdata nodul din gat coboara spre degete si ma dor.
nu poti sa urasti decat daca iubesti.. altfel, iti e indiferent
mda, cred ca e perfect normal sa simti asa.
I love the way you write.
@ Chis: Citisem doar prima propozitie si voiam sa te intreb daca o spui pe un ton ironic (deh, comunicarea scrisa sufera de lipsa nuantelor, cateodata).
Dupa aceea am vazut-o si pe ce-a de-a doua si m-am fastacit. Saru’mana!
O parama impletita din fire de toate culorile, pe care tu ti o doresti monocroma, toate firele albe sau negre, asa incat sa i spui iubire sau ura. Idealism, nu? Dar nu va fi niciodata asa, firele care te lega de celalalt nu au niciodata aceeasi culoare in acelasi timp, iar fiecare fir luat in parte isi schimba culorile atat de repede incat te culci seara langa cel (cea) pe care ai mizat totul, iar dimineata nu stii langa cine ai sa te trezesti, poate ai sa vezi in cealalta privire o absenta, iar in locul ei indiferenta cu care te priveste un strain. Si atunci ai de ales intre indiferenta si ostilitate, nu intelegi niciodata cum totul se poate prabusi din cauza unui singur cuvant sau unei singure priviri. Nu cred ca pers de tip borderline este ceva ce tine de patologic, dimpotriva, este regula si nu exceptia. Pastilele sunt pentru altceva, pentru a ajunge la un ideal burghez – iubirea si devotamentul de tip canin, atat de devotat incat isi arata coltii la primele semne de indoiala… Si ce oameni ar trebui sa ti dea pastilele, n as accepta pastile decat de la cineva care ar fi mai prins decat mine in plasa unui delir al vietii afective…altfel nu, pentru ca solutiile nu pot fi decat individuale, atat timp cat si problemele sunt la fel. Doctorii sunt la fel de bolnavi ca si pacientii, doar ca unii le fac altora electroscuri in numele stiintei si mai scapa si nepedepsiti. Si sunt lucruri mult mai grave decat o pers de tip borderline…atat de grave incat nu se pot trata cu toate pastilele din lume. Tradarea, de exemplu. Cu un discurs paranoid, in fiecare om se ascunde un tradator care nu asteapta decat un semn de al tau ca sa iasa la suprafata…e ca si cum s ar simti eliberat de tot ceea ce va lega si liber sa si ejaculeze iubirea de pana atunci intr un stil atat de pornografic. Apoi iti va spune ca “se simte “golit(a)” de orice sentiment”, la fel ca un actor de film porno- prea multa iubire te goleste de orice sentiment…