the great expectations

Nu e bine sa-ti faci planuri ante-eveniment. Nici ganduri post-. “Ce-o sa fie daca, ce-ar fi fost daca.” Lucrurile cele mai asteptate ies cel mai prost. Alta regula tampita, arunc-o la gunoi.
Cateodata, mi-e mai usor sa respir fum decat aer, dupa cum, cateodata, e mai usor sa-mi inchipui decat sa vad cum e realitatea. Desi, in mod destul de ironic, realitatea e deseori mai putin inspaimantatoare decat inchipuirea.
Cand mi se cer lucruri simple sau mi se pun intrebari asijderea, intru in panica. “Cat face 2+2? Nu, nu se poate sa fie atat de simplu, e o capcana! Ia sa ma gandesc la ce-ar putea ascunde si care-ar fi raspunsul”. Si scot pe gura o enormitate, in concordanta cu ce-mi imaginam eu ca mi se cere. Ma mir apoi ca-s privita chioras, “las-o pe-asta, saraca, nu vezi ce prostii spune cand eu i-am cerut doar sa-mi faca o adunare”.
Ma scoti din limite. Mi-e frica sa calc dincolo de ele, am impresia ca voi pasi in hau. Ma opresc pe margine si privesc intr-o prapastie fara fund. Aprindeti lumina, va rog, vreau sa vad ce-i acolo.
Small-talk. Nu stiu cum se traduce asta si daca exista un echivalent multumitor in limba romana. Dar n-am nevoie de-asa ceva. De tiparele in care ma invart zi de zi. Atat de des le-am folosit, ca nu mai stiu cum sa ma masor altfel. Invata-ma cum. De asta am nevoie. Sau macar arata-mi ca se poate.
Am nevoie sa te privesc in ochi.
Imi vine sa-mi dau palme. O pereche. Pleosc-pleosc! Nu reusesc si tu nu te oferi. Trebuie sa ma trezesc singura.
Cum unii au “writer’s block”, eu am “thinker’s block”. Mintea mi se goleste si caut disperata orice urma de gand. Nimic, radarul e mort. Bajbai. Unde-i dopul ala, sa-l scot dracu’ si sa curga afara tot ce-i zidit.
Exercitiu de imaginatie: mergi pe un drum si, la un moment dat, intalnesti un zid. Zidul e lung cat vezi cu ochii, si-ntr-o parte, si-n cealalta. Nu-l poti ocoli. Ce faci?
Ma asez si ma uit la el.
Ain’t that cute? But it’s wrooong!
Numălăsa numălăsa numălăsa numălăsanumălăsanumălăsanumălăsanumălăsanumălăsa.
Cum as vrea sa deschid cutia craniana a unora, sa vad ce-i inauntru, dincolo de sange si de carne. Sa fiu o musculita pe tavanul osos si sa observ. Dar eu nu-ndraznesc sa privesc nici intr-a mea. Fluturele care se apropie de bec se arde. Eu nu-s un fluture. Si nici o musculita.
Pulsul imi creste. Pe epiderma nu se vede nimic.
Cand merg, gandesc mai bine. Dar nu pot sa tin pasul cu tine. Ai picioarele mai lungi si raman mereu in urma. Ma astepti?

E un raspuns destul de bun?