Aseara fu cat pe ce sa raman fara portofel si ce mai aveam prin tasca, in plin centru de capitala europeana.
Asa am eu “noroc” de hoti nepriceputi, pe care ii simt cand ma trag prea evident de geanta. Am intors capul si-apoi am mers mai departe, ce era sa fac?
Raman insa cu o scarba totala de tara asta, pe care nu mi-a ostoit-o nici cafeaua cu briose de dimineata, nici proaspatul Catavencu, nici macar visul in care plecam la Paris si ma rataceam in aeroport.
Nu i-am aratat niciodata cu degetul pe cei care pleaca, la fel cum nu i-am privit compatimitor pe cei care raman. Doar ca uneori as vrea sa fac parte din prima categorie si nu dintr-a doua.
Si, pentru ca se asorteaza si par a face parte din acelasi tablou (alb-negru cu mici accente de mov turbat):
- tot in plin centru am fost la un pas de a ma trezi cu o avangardista palarie de mamaliga. In avantajul meu, sunt iute de picior.
- in farmacie-marmacie, o calugarita s-a bagat in fata mea la coada. Am aflat apoi c-o durea rau capul. Si pe mine, desi nu ma-ntrebase.
- la intrarea in metrou, un nenenegru statea cu bratele larg deschise, tinand in pumni niste foicele de propovaduire si strigand pe un ton cantator “Hallelujah! Hallelujah!”. Mi-a parut apoi rau ca n-am avut curiozitatea de a afla carei religii ii facea reclama, in scop pur informativ.
- cand reusesc si eu sa ma bag in pat inainte de 10, sperand ca voi contracara astfel efectul celorlalte nopti de insomnie, vecinul zurbagiu, a carui existenta doar o banuiam pana acum, da basul la maxim, cu un efect asemanator celui de a juca baschet cu o minge de bowling. Mi-am promis ferm ca, atunci cand voi avea actele la mana, nu ma voi mai codi sa sun la 9543.
Va las cu un citat din Philip O’Ceallaigh, pe care il inteleg atat de bine in astfel de momente:
“Nu-l mai suport demult, e un oras de cacat si oamenii sunt tampiti aici. Si nu stiu de ce am ramas aici, incapatanare, pentru ca am avut o prietena mult timp, pentru ca e comod ca am o garsoniera, pentru ca am vrut sa scriu si nu stiu. Acum gata, nu mai vreau sa suport mizeria asta.”
Parazitii – Concentrati in metropole
oh da! same feeling, tocmai era sa dea un TIR peste mine, cica ii stateam in drum.Pe trotuar.Si ieri ne’a alergat un nene, pe mine si pe frati’miu (eram pe biciclete) pe motiv ca “bucurestenilor hua! cu bicicletele voastre cu tot”.
habar n’am ce mana criminala ma face sa raman aici.Imi aduc aminte cand am citit “Insemnari dintr’un bordel turcesc” cat de tare m-a izbit realismul, povestitorul parea mai roman decat toti romanii la un loc…
imi place orasul in care locuiesc.
ma regasesc in ce scrii, de cate ori nu mi-am zis “cine naiba a inventat capitalele?!”. e un stress zilnic, totusi am un raport ambiguu cu metropolele: repulsie-atractie.
esti iute de picior? e, na:))
erai langa/ in pasajul de la universitate?
cred ca hotul asta abia a intrat in bransa, ca si cu mine si-a ratat misiunea.
urcam scarile catre palatul Sutu ascultand muzica in casti, cand simt ca atarna ceva de tasca mea. ma uit cu coada ochiului catre peretele de langa scari, unde vad reflectata de soarele anemic de dimineata o umbra care se cazneste sa imi desfaca o catarama de la tasca. fara sa intorc capul, zic tare: nu-mi tin portofelul in geanta! si simt cum, brusc, greutatea atarnata de tasca dispare in neant.
Tu cum ai facut de-ai trecut peste inceputuri in orasul asta? cu ce ai inceput? ca parca se sufoca de atata lume si mai-mai ca imi spune ‘ce cauti, tu, fatuco, aici?’. te exaspereaza acum, dar cand a avut ceva bun, cum ai deschis ochii si ai vazut ocmai frumosul?
@mo: Nu, eram in Romana, dar sa stii ca am patit-o si in pasajul ‘cela, am impresia ca am si scris (ah, da, aici: http://dailycrap.ro/index.php/2006/03/06/insemnarea-213/ )
O fi fost acelasi hot sau lucreaza in ture?
@Cristina: Parca la inceputuri e mai usor. Strategia e simpla si grea in acelasi timp: sa privesti selectiv, sa simti selectiv, sa mirosi selectiv. Eu n-am asa o sita buna si in ultima vreme patrund prin ea tot felul de tarate. Frumosul insa nu se ascunde, doar ca e mai pipernicit. Dar te asteapta la fiecare colt de strada.
Uite, de exemplu, ma gandeam, privind doi neni care stateau in fata Garii de Nord, jucand table si sprijinind cutia de un cos de gunoi, ca n-as mai vedea nicaieri altundeva asa ceva. Sau, si mai suprinzator, pe cand stateam in Crangasi, alti neni care locuiau la etajul intai incalecau frumos geamul de la bucatarie si se asezau (cu masuta si scaune, transportate prin aceeasi fereastra) pe acoperisul care ferea intrarea in scara blocului de ploaie. Ei, zi si tu acum, n-ai fi ramas cu gura cascata?
Asta e, frumos sau urat (cateodata ambele in acelasi timp), Bucurestiul nu te plictiseste niciodata.
Oricum, acum sunt intr-o perioada in care il iubesc, pentru ca e toamna si, din cand in cand, ploua, iar strazile s-au umplut de tineri care vad lumea cu ochii larg deschisi.