C. ma pocneste dintr-o data, fara nicio avertizare, cu o descriere amanuntita a dezastrului monumental produs cu atat efort – “Ce am pe birou acum: 2 fluiere Timisoreana. Un adaptor de priza de la EU la US. Casti Panasonic. 5 caiete aruncate unul peste altul. Vreo 40-50 de foi mazgalite, rupte, patate de cafea etc. Un cutter deschis pe jumatate. Tocul de ochelari. Pachet Marlboro. O umbrela fancy din anii ’20 de la un event Timisoreana. Ghiozdanul meu, bluza cu gluga groasa. Ochelarii si tocul de ochelari vechi. Vreo 8 pixuri roase, rupte, desfacute, uscate. Vreo 4 pahare, din care doua foarte vechi, cu urme de cafea. Un pahar cu ceai si altul cu apa. Boxe vechi. O linie mare pentru DTPisti. Ziare vechi. O punga de la Humanitas. Cartile de vizita [vreo 200], un scotch cu dublu adeziv. Niste bucati de plastic negre nu stiu de unde luate. Un telefon fix. Un caiet de retete Dr Oetker. Mouse si tastatura, monitor mare 21 inch. Atat.”
Eu, bineinteles, aflata mereu in competite – “Hai sa-ti zic si eu: vreo 60 de desene cu zane de la copii, in vreo 3 teancuri. Vreo 20 de scrisori de copiat si bagat citate in revista. Telefonul. Guma de sters. Capsator. 2 creioane si un pix rosu. Doua pahare de metal pline cu pixuri si carioci. Un suport in forma de porcusor pentru biletele importante. Cana cu Cartman. Un print al revistei la care lucrez acum. O farfurioara. O coaja de banana. O sita plina cu frunze de ceai. O lingurita. Laptop. Un plic mare, maro, cu un manuscris. O carte cu zane in original si manuscrisul tradus si redactat. iPod in husa verde fosforescent. 3 inele. Un pliculet golit de calciu si vitamina D. Cartea Pure Dead Brilliant. Casti. O cutie cu agrafe.”
Cic-am pierdut. Nerelevant.
Intotdeauna am fost o fire dezordonata in cel mai pur sens al cuvantului (nu ca cei care pretind ca “da, dom’le, e dezordine, dar eu gasesc mereu ce caut, exista un sens ascuns in haos”). Mormane peste mormane, straturi peste straturi in care lucrurile dispar misterios pentru a aparea, dupa cateva luni, in colturi indepartate. Musuroaie printre care ma simteam excelent.
Am avut insa nenorocul de a ma naste intr-o familie al carei cap sufer(e)a in mod cert de o fixatie in stadiul anal, dupa cum il catalogam in zilele mai proaste. Orice caiet nealiniat in teanc era un sacrilegiu ce merita a fi aspru pedepsit. Notiunea de “spatiu personal, pe care il tratezi dupa pofta si dorinta” era negata cu desavarsire. Dac-as fi facut armata, as fi stiut dinainte la ce sa ma astept.
Cand am plecat, l-am luat cu mine, ca pe-un paianjen ascuns in buzunarul de la pardesiu.
Din vreme-n vreme, isi iteste picioarele paroase, ca-ntr-un film de groaza in care o ciudata si vorace specie extraterestra are nevoie de corpul uman ca sa-si depuna ouale.
Atunci ma transform subit intr-un sergent cu vipusca la pantaloni, care urla ca iesit din minti la toate perechile de cizme care-ndraznesc sa nu stea in rand. Am apucaturi de dictator care da legi pentru orice molecula de aer: foaia se va introduce in dosar asa si nu altfel, capsatorul trebuie musai pastrat in cutie, iar paharul nu poate fi niciodata murdar la gura si nespalat pe dinti.
Azi ce voi fi, copilul dezordonat sau maniacul hiperdisciplinat?