nobody said it was easy

no one ever said it would be this hard…

Stau de douazeci de minute in fata usii inchise. E 5 dimineata si afara gradele sunt putine si negative pe deasupra. Deja nu imi mai simt mana in care tin telefonul. In nauceala de dupa doua ore de somn nu mi-am tras pe mine decat o pereche de blugi si-un tricou, de parc-as fi plecat la mare in toiul verii. Oscilez continuu intre a-mi trece in revista repertoriul nu prea bogat de injuraturi si a plange pur si simplu de nervi si de frustrare. Tocmai sunt pe cale sa epuizez prima varianta si sa recurg la cea de-a doua cand sansa pe care o asteptam se materializeaza brusc dincolo de geam. Bat cu disperare abia stapanita, iar el imi arunca o privire mirata. Ii fac semne din ce in ce mai nerabdatoare, incercand sa-i transmit tot chinul prin care-am trecut si ca “Vreau inauntru, acum!”. Ma lasa, usor nedumerit, iar balbaielile mele nu-s de niciun ajutor. Ma scurg rusinata pe scari in sus si intru pe varfuri in camera.
Asta a fost portia de ceasuri rele, am hotarat. Nimic rau nu se mai poate intampla.
Zi petrecuta intre 4 sau mai multi pereti, cu citit de bloguri sub plapuma, prima cafea bauta mult dupa ora pranzului, rasfoit alene Luerzer pe masa din bucatarie, cu toate geamurile deschise si frigul strecurandu-se prin sertare si printre gandurile care prinsesera deja iz de mucegai, cu melodii puse pe “repeat” fara sa ma intreb daca deranjez, cu talpi goale si degete impletite, cu poze si, mai ales, cu timpul pe care nu mai reuseam sa-l gasesc. Uitasem cum e. Am nevoie de mai mult eu cu mine, caci mi-e tare, tare bine asa.

Let’s go back to the start…