in caz ca ploua, spargeti geamul

Am hotarat sa nu ma mai simt vinovata pentru ce scriu aici in zilele de luni.

Dupa ce visezi ca visezi, ca te trezesti, te pregatesti si incui usa ca sa pornesti spre birou, a te trezi intr-adevar, a te pregati si a incuia usa ca sa pornesti spre birou pare ingrozitor de inutil, asta ca sa nu mai vorbim de deja vu & conu (nu stiu franceza).
Continuand exercitiul, as prefera sincer sa ma culc de (dupa)amiaza si sa visez ca lucrez decat sa pun mana si sa fac ceva palpabil.

Dar cum nimeni nu ma intreaba de preferinte (si daca ma intreaba, oricum nu asculta ce raspund), m-am strecurat printre cele mai ciufute vanzatoare (adica cele de la Ana Pan, care trec printr-un riguros proces de selectie in urma caruia sunt alese posesoarele celei mai ucigatoare priviri si celui mai pungit zambet), care mi-au vandut cele mai vechi briose la cel mai nesimtit pret. In cazul fericit, sunt doar de vineri. In cel nefericit, voi face o toxiinfectie alimentara, nu inainte de a cauta simptomele pe google, caci autodiagnosticul este mantra prezentului.

Apoi am avut vesnica discutie cu alta vanzatoare, cea din chioscul de 2×2, care refuza sa inteleaga ca eu stiu mai bine ce tigari fumez, de-asta le cumpar, si insista sa-mi dea Davidoff in loc de Dunhill. Eu o corectez si plec cu pachetul in buzunar, nu inainte de a fi pusa la punct: “Nu se cheama asa, domnisoara!”. “Bine ca esti tu experta in naming si branding!”, imi vine sa-i arunc drept in figura, dar mi-e teama ca mi-ar raspunde c-o scuipatura si-apoi chiar n-am chef sa-i fac o scurta introducere in marketing si domeniile conexe.

La mine-n birou miroase ca-n metrou la ora de varf (recte toate orele in afara de miezul noptii, cand oricum metroul nu circula), iar geamurile sunt inchise etans, impotriva baubaului numit curent si care este responsabil de toate belelele lumii, de la foamete la conjunctivita, trecand prin oribila moda a uggsilor (ca sa nu te bata vantul la picioare) si a coafurilor tip creasta, care iti protejeaza totusi teasta de inghet.

Oricum nu mor caii cand vor cainii, iar iarba rea nu piere, asa ca degeaba urez eu cancer galopant mosului care-si spala hainele doar de doua ori pe cincinal, iar in rest are grija sa se conserve prin afumare cu un pachet de Carpati pe zi. Imi voi face insa o vesta din braduti de masina, care se vor clatina clinchetind la fiecare pas, frecandu-si intre ei cartonul verde.

Las’ ca se poate si mai rau -  la telefon aud o poveste de groaza despre noul sadism al sefilor de companie, si anume producerea de infarcte precise angajatilor nestiutori, porniti cu mic, cu mare, inspre betia acceptata cu indulgenta doar o data pe an si numita teambuilding.
Manualul de umor negru este cartea de capatai a managerilor, carora nu le este suficient ca ocupa aceasta ingrata functie si ca-si pot tortura in mod legal si sustinut subalternii. De aceea, din cand in cand, ei tin sa inventeze cate o noua metoda, care va fi apoi trecuta in addenda sus-numitului manual.
Povestea spune ca autobuzul plin cu abuzati este oprit subit pe soseaua din creierul muntilor, iar in el navaleste o trupa de mascati cu voce groasa, care ameninta cu bulanul si pumnul, dupa posibilitati, oamenii deja putin fumati in anticiparea petrecerii. Striga apoi de pe o foaie de hartie mototolita si pescuita din buzunarul pantalonilor de camuflaj cateva nume. Impricinatii se ridica tremurand de pe scaune si sunt condusi, tintuiti intre doua namile necrutatoare, la o duba cu insemne dubioase. Odata patrunsi in vehiculul mortii, dar nu inainte de a se fi intrebat daca si-au luat pe ei chiloti suficient de absorbanti, sunt anuntati cu o hahaiala la fel de inspaimantatoare: “A fost o gluma, baaa! Ce v-am tras-o!”.
Asta pe post de prima de Craciun, stati-ar in gat sa-ti stea, sa te mai prind la anu’ ca zici ca vrei petrecere pe banii firmei. Am asistat astfel, indirect, la nasterea unei noi amenintari, de speriat copiii care nu-si impart jucariile cu vecinii veniti in vizita: “Te ia mascatu’ si te baga-n duba, cum a facut cu tac-tu!”.