Firele de par mi se-ncurca in amanunte. Imi prind degetele de la picioare in crapaturile parchetului si-mi julesc genunchii in varul de pe pereti. Sunt plina de cicatrici, de alunite si de angoase. Daca ma intind pe jos, firul de praf devine brusc mai mare decat mine si se rostogoleste amenintator. Intr-o viata anterioara, am fost un robot cu ochi de microscop, care si-a dorit prea mult sa devina om. Circuitele s-au umplut de sange, dar lentilele au ramas pe undeva, ingropate adanc in tesuturi mustinde. Mult prea des, ochiul albastru focalizeaza pe maruntisurile lumii, inofensive cat timp trec pe langa ele fara sa intorc capul. Dar, cand ma opresc, picaturile de apa de pe marginea cazii devin mai grele decat plumbul si mai corozive decat vitriolul.
Trebuie sa invat sa privesc in zare, dincolo de firele de iarba.
hapoi io tz-am zâs:)
fotografia aceea avea un titlu aproape neverosimil..toata neimplicarea s a pierdut undeva pe parcurs, din hazard sau fatalitate.
Imi pare rau sa va dezamagesc, dar titlul este unul pur descriptiv, caci nu m-am obosit sa-l modific.
Acum, avand in vedere ca acesta este blogul meu, in care vars prostiile mai mult sau mai putin zilnice, presupun ca “neimplicarea” nu se refera la mine (ah, cruzimea de a fi acuzata de neimplicare in propria viata), ci la dumneavoastra, caz in care mi-ar face mare placere sa-mi satisfaceti curiozitatea si sa detaliati.
Nu am vrut sa provoc aparitia acelei forme de politete negativa (“dumneavoastra”). Adica sper ca ea nu a fost provocata de comentariul meu, ci de cu totul altceva, probabil cu totul strain de mine si care totusi mi se adreseaza ca si cum m ar recunoaste drept acel tip uman caruia trebuie sa i vorbesti asa.
Am vrut sa spun “un titlu aproape neverosimil de frumos…”, dar detest cuvintele cu sens supradeterminat care ar putea trece drept altceva in ochii tuturor acestor cenzori invizibili. Nu a fost nici o umbra de dezamagire.
Nu m am gandit la neimplicare, m am gandit la pierderea ei (intr un sens fericit si dezirabil), nu v am acuzat cu nimic. Faptul ca este interpretata asa este cel mai bun semn ca este o excrecenta inutil crescuta pe acel “obscur subiect al dorintei”.
In sabii sa ne taiem sau in interpretari gresite sa ne infruntam?
Am prieteni cu care folosesc frecvent adresarea la persoana a doua plural, fara nicio conotatie negativa. Depinde de dispozitie, dar ma lovesc iar de saracia scrierii si nota glumeata nu se mai detecteaza, dupa cum n-a ajuns la mine nici partea apreciativa a cuvantului “neverosimil” (daca simplificam si ajungem la reactii de baza, orice incepe cu o negatie va fi perceput ca atare, in lipsa cafelei si a altor stimulenti legali).
Si nici n-am zis c-as fi fost acuzata, paranteza era un fel de “ce-ar fi fost daca”, nu de “vai, cum se poate asa ceva! (ochi dati peste cap)”. Intrebarea mea era simpla, dar recunosc ca nu asteptam sa primesc un raspuns la fel de simplu: Neimplicarea (sau, hai, pierderea ei) era de partea mea sau de partea ta?
Recunosc insa ca simt cum ma apuca ghearele angoasei cand mi se aduc laude (cu sau fara ghilimele) pentru un lucru pe care nu l-am planificat ca atare.
Partea cu pierderea neimplicarii este conotata negativ sau pozitiv? Adica saracia scrierii ar trebui sa functioneze si aici, daca atunci cand scrii pe un blog te simplifici&autocenzurezi, ceea ce fac toti. Nu pot sa aproximez starile altcuiva asa incat sa le mai fac si publice, asa ca era pierderea mea. Am citit ca intr un jurnal/blog scrii (ma refer la un eu impersonal) doar lucruri care nu te fac sa rosesti…e un fel de sinceritate conditionata (falsa). Asa este si afirmatia aceea.
un fel de imagine diluata in multa apa etc .