portia de normalitate

Ar trebui sa inaugurez o noua categorie, “De ce iubim Bucurestiul si vrem sa ne crestem copiii aici”. Aceasta categorie va avea o serie de articole cu motoul “Este normal sa…”. Cele trei puncte pot inlocui orice, pentru ca granitele normalului sunt foarte laxe in acest perimetru socio-politico-cultural. Si carpato-danubiano-pontic, desigur.
Asadar:

Este normal sa asteptam metroul la ora de varf. Este normal sa ne inghesuim cu totii pe peronul de 30 de centimetri, balansandu-ne pe margine, cu cate o plasa in fiecare mana, pentru echilibru, ca sa fim siguri ca apucam loc.
Este normal ca in sens invers sa treaca 5 metrouri. Este normal sa hahaim gros sau subtire, in functie de stadiul pubertar in care ne aflam, despre Bahoi si Pitong si ultimele chestii “tari, frate” de pe net. Este normal sa ne prefacem ca ne prabusim peste linii ca sa ne amuzam gasca de colegi.
Este normal sa asteptam metroul 30 de minute intr-o miercuri dupa-amiaza. Este normal ca, in tot acest timp, sa nu anunte nimeni ce se intampla de fapt si de ce. Este normal ca transportul in comun sa fie mai imprevizibil decat urmatorul cutremur.
Este normal ca, atunci cand metroul vine in sfarsit, sa geama de masochisti. Este normal sa speri ca va cobori multa lume, dupa cum e la fel de normal sa coboare de fapt 2 si sa se inghesuie in loc 5. Nu trebuie sa-i invidiem pe acestia, au urmat niste cursuri speciale de contorsionism, de supt al burtii si de tinere a respiratiei. Au pregatire speciala, nu ca noi.
Este normal ca o femeie sa se impinga in poseta celei din fata, reusind sa-si introduca in metrou sanii, dar ramanand cu fundul pe-afara. E normal sa se impinga si mai mult, ca sa nu sufere vreo vatamare in cea mai importanta zona. Este normal sa se anunte “Va rugam, permiteti inchiderea usilor”. Este normal ca, dupa aceasta isprava, femeia sa ranjeasca la cei ramasi pe peron. Este normal ca, atunci cand metroul se pune in miscare, sa faca cu ochiul fraierilor care au ramas pe peron ca niste pui de prepelita ai lui Bratescu-Voinesti si sa mimeze un “Pa” adresat probabil chiar propriei inteligente de mult pierdute. Este normal sa faci asta cand singurele realizari cu care te poti mandri sunt o dubla penetrare si faptul ca te-ai infipt cu nasul in subsuoara naclaita a unui zilier, ca sa ajungi mai repede acasa. Va dorim calatorie placuta.
Este normal sa renuntam sa mai asistam la acest spectacol la care n-am platit bilet si sa ne indreptam spre statia de autobuz.
Este normal ca in sens invers sa treaca 5 autobuze. Este normal sa asteptam autobuzul 30 de minute intr-o miercuri dupa-amiaza. Este normal ca, astfel, dupa o ora, sa nu ne fi apropiat nici macar cu un centimetru de tinta. Este normal ca, intre timp, am fi ajuns pe jos. Dar este normal sa ne bazam pe promptitudinea si seriozitatea regiei de transport.
Este normal ca in autobuz sa nu se deschida geamul, pentru ca ne trage curentul si avem cu totii sensibilitatile noastre de care sa ne plangem. Este normal sa purtam discutii cu partenerii nostri ocazionali de calatorie. Discutii pe teme politice si religioase, caci, daca nu ne contrazicem infocat, n-am facut nimic.
Este normal sa strigam “Da-te, domnule, mai incolo, nu vezi ca n-am loc”, este normal sa ni se raspunda “Da’ unde vrei sa ma dau, ba, boule, cobor la prima”. Este normal sa amenintam cu bataia sau macar sa tragem un cot in coaste, ca din intamplare. “Na, daca n-ai vrut sa te dai, acum suporta”.
Este normal sa participam la conversatiile telefonice ale altora si sa le comentam din off, ba chiar sa dam raspunsul in locul interlocutorului.
Este normal ca soferul sa puna o frana brusca, desi a vazut de la distanta ca semaforul se incapataneaza sa ramana rosu. Este normal, pentru ca ajuta la compactarea calatorilor, astfel incat in urmatoarea statie sa incapa inca 10 oameni peste limita admisa, scrisa mare in dreptul parbrizului.
Este normal sa nu poti urca daca esti in scaunul cu rotile, pentru ca n-o sa se dea nimeni la o parte din locul destinat persoanelor cu handicap si nici n-o sa te ajute sa cobori trapa din autobuz. Ai roti, mergi cu ele, ce-ti mai trebuie. Este normal sa speri ca, dupa inca o jumatate de ora de asteptat, in urmatorul autobuz se va gasi un om cu sufletul la fel de intreg ca picioarele. Este normal sa speri degeaba.
Si, pentru ca toate acestea sunt normale, noi iubim Bucurestiul.