Fără legătură cu textul, re-copiez un fragment din /comentariile/ lunii trecute:
1. # 8 oompa Says:
May 26th, 2009 at 2:11 pm
Domnule Nesfantu (satisfaceti-mi va rog curiozitatea, e un pseudonim? Daca da, va felicit pentru inspiratie. Daca nu, ii felicit pe parintii dumneavoastra), marturisesc ca m-am rusinat citindu-va comentariul, caci intrebarea asta ma framanta adesea: ce gasesc oamenii interesant aici? Ma bucura ca au motive sa revina, dar acestea-mi raman necunoscute. Ma simt adesea de parca am luat 10 copiind tema de la colegul de banca, nu sunt obisnuita cu laudele
M-am fastacit mai mult decat e cazul…
Am citit povestea domnului Pop si m-a intristat tare la sfarsit, cand vorbea de pensia care nu-i ajunge nici pentru strictul necesar, iar faptul ca situatia e generalizata nu indulceste cu nimic pastila individuala.
Nu-mi plac randurile de mai sus, par scortoasa si in uniforma pepit, sper sa-mi revin.
Pe scurt, bine-ati venit! (sau “ai”?)
2. # 10 Iftimie Nesfântu Says:
June 11th, 2009 at 10:16 am
Nu, nu este un pseudonim… Este o întreagă odisee în spatele acestui nume…
Mulţumesc pentru întâmpinare… Eu, unul, aş opta pentru formularea /ai venit/
Am căutat printre “poveştile” scrise una mai veselă, dar… fiind, mai toate, rupte din viaţă, sunt aşa cum sunt. Cum suntem. Că şi viaţa asta (dacă viaţă o fi!) seamănă mai mult cu noi…
Am găsit totuşi un text, sper, digerabil. A fost publicat într-un volum recent: poate ning… (Editura Codex Aureus, 2008). Aştept alte decupaje scrise de dv (de tine?). M-ar bucura să le găsesc într-un volum, în mai multe…
57
Nu mai ştiu de unde am auzit povestea aceasta:
Moş Vasile era cunoscut ca un meşter fântânar cum nu mai fusese altul înainte. Lucra pe la alţii ca să-şi adune bani pentru o fântână a lui. Să-şi facă şi el fântână în ogradă! Dar banii erau puţini, cei pentru care trudea îl plăteau mai mult în bătaie de joc. Fântână pentru el n-a mai apucat să facă.
După moartea lui, la puţin timp, în bătătura casei, şi-a făcut apariţia un izvor firav. Peste câteva zile şi-a înteţit debitul.
Plouase mult, săptămâni la rând. Undeva, mai sus de casa fântânarului, alunecase un mal. Ceva se întâmplase. Izvorul din ograda lui moş Vasile născuse un mic pârâiaş, ce-şi săpase albie către grădină…
De o parte şi de alta a lui erau straturi de pătrunjel, hrean, ceva mai departe un zmeuriş sălbăticit… O întreagă lume.
O vecină, care-şi făcea de lucru prin preajmă – cică să adune verdeţuri – a băut din apa izvorului şi a căzut la pat. Până să închidă ochii, a tot povestit celorlalţi ce făcuse. Şi-atunci, vecinii şi-au reamintit de dorinţa moşului. Şi, din puţinul lor, au plătit un meşter să facă o fântână.
Fântâna lui moş Vasile.
Superbă imaginea! Şi gândul (sau poate starea) care i-a dat naştere. La cenuşiul din jur, noroc cu umbrela… La fel ca şi blogul de faţă: o umbrelă ce arată (prin contrast, prin consonanţă uneori cu “mediul” ) un suflet care se luptă cu toate puterile să nu moară… Din păcate, se întâmplă rar. Din fericire, iată, se mai întâmplă! (este o părere strict personală!)
Asta apropo de intrebarea care te frământă: “ce găsesc oamenii interesant aici?”
Poti sa lasi comentarii si la insemnari de anul trecut, le voi vedea in timp util, caci primesc instiintare pe mail, nu trebuie sa scotocesc dupa ele.
Am citit pe net niscaiva cronici la cartile semnate I.N., dar oare se mai gasesc prin vreun colt de librarie? Mi-ar placea tare sa citesc macar un volum.
Cat despre suflet… surprinzi perfect o stare care ma bantuie in ultima vreme, uitandu-ma la oamenii din jur care-mi par in mare parte morti si ma sperie, gandindu-ma la sansele de a ajunge asa (prin contagiune, daca nu altfel). Incerc sa ma lupt cu blazarea inconjuratoare, cateodata imi iese, alteori nu, dar nici prin gand nu-mi trece sa renunt. Imi zic ca e inca bine cat timp fac inca lucruri, cat timp le vad si le spun, intr-o forma sau alta. Mi-e teama de “merge si-asa” sau “la ce bun”.
Frumoase cuvinte, sper sa le si merit.
“Aştept alte decupaje scrise de dv (de tine?). M-ar bucura să le găsesc într-un volum, în mai multe…”
Te referi oare la ce insir cateodata si la sansa de ajunge in forma tiparita? Imi pare de-a dreptul SF, nu m-am gandit vreodata la asa ceva, cand totul s-a mai zis deja si s-a zis mai bine decat as putea s-o fac eu.
Presupun că ai acces – ca administrator sau prin administrator – şi la adresele de mail postate de utilizatori. Aştept un mail pe adresa indicată şi trimit apoi, ataşat sau prin http://www.transfer.ro unul dintre volume în format .pdf.
***
Cu riscurile inerente unei selecţii de autor, postez aici un text relativ scurt. Tot din volumul poate ning, 2008.
057 | ziua bujorilor de munte
Se opri în faţa mulţimii, şi ei se bucurară că li se arătase…
Era ziua bujorilor de munte. Şi toţi cei care mai iubeau încă natura, şi care ştiau că atunci e ziua când vor găsi bujorii în floare, urcaseră muntele… Unii plecaseră abia dimineaţa devreme, alţii din seara zilei precedente, mai vârstnicii chiar cu două sau trei zile înainte… Ca să ajungă la timp. Şi ajunseseră.
Era acolo, în faţa lor, cu mantia lui cenuşie spre alb…
Femeile ce veniseră mai în faţă se mirau foarte de barba stufoasă ce-i înveşmânta trupul. Nu puteai şti dacă e atât de înalt precum pare sau stă pe o stâncă. Nici o umbră de lumină nu se mai vedea în ochii lui negri. Chipul i se profila mai degrabă prin contrast cu albastrul cerului. Era încă senin, abia departe, către linia orizontului se vedeau nori. Şi orizontul văzut de pe vârful Nopteasa era la mare distanţă. Şi-acolo, departe, se buluceau nori negri, ameninţători, ca nişte bivoli uriaşi.
S-a aplecat asupra rucsacului, l-a deschis, parcă intenţionat cu gesturi lente, şi a scos din el o carte micuţă, ale cărei coperte erau cenuşii. O ridică şi ca la un semn murmurul mulţimii a încetat. „Citiţi ce am scris şi nu veniţi după mine. Eu, cel adevărat, sunt în carte şi cartea e cu voi. Ce a rămas din mine, coajă umblătoare de humă, cu ochi care nu mai văd şi cu urechi care nu mai aud, un boţ de pământ şi cenuşă, poate, de acum, să se întoarcă în Împărăţia Întunericului…” Şi, cu un gest al mâinii, îi invită pe toţi să-şi ia câte o carte. Şi fiecare bujor de munte dimprejur se făcu o carte, şi cei adunaţi se buluciră pe toată pajiştea de teamă că nu vor mai găsi Cartea lui. Şi când vreunul, urmându-şi propriile trăiri, sentimente, se apleca să admire de aproape frumuseţea câte unui bujor, atunci acel bujor se prefăcea în carte. „Cum ai găsit-o?” îl întrebau cei de pe lângă el, dornici să prindă şi ei un exemplar. „Nu ştiu, a apărut dintr-o dată. M-am aplecat să admir un bujor înflorit, n-am privit niciodată până acum unul aşa de aproape. Şi dintr-o dată, carte se făcu!” Încercară şi cei ce făcuseră întrebare. Şi degeaba… „Dacă mergeţi pe drumul altuia nu veţi ajunge nicăieri”, se auzi o voce, în preajmă. Şi cel ce o auzi, căută în jur, dar nimeni nu se arăta mirat de ceva. Şi cel ce o auzi atunci, îşi ridică mâinile şi strigă celor din jur. „Nu veniţi după noi că nu veţi ajunge nicăieri.” Şi se făcu acolo în jurul lor îmbulzeală, şi toţi câţi îl auziseră veneau către ei, călcând în picioare covor de bujori înfloriţi. Şi se uitau cu invidie la cel ce găsise Cartea. Pajiştea era întinsă până la marginea lumii. Precum nişte spinări de uriaşi, culcaţi unul lângă altul. Şi pe fiecare din ele pâlcuri, pâlcuri de oameni cutând… Cartea. Şi cărţi erau cât şi oameni.
Hm! Cât şi oameni!
Tot vârful acela de munte, căruia ciobanii din străvechime îi spuseseră Nopteasa, se arăta privirilor ca nişte valuri uriaşe, molcome, pe care pluteau bujori de munte, înfloriţi. Oameni.
Nu ştie nimeni cât a ţinut acea căutare …
După o vreme s-au auzit murmure, apoi voci tot mai clare, mai aproape… „Unde este predicatorul nostru?” Şi-au întors toţi privirile către locul unde li se arătase, înfăşurat în barba lui uriaşă. A fost nevoie să-şi pună mâna, streaşină, la ochi. Căci acolo mai era doar o momâie, alcătuire din pietre, făcută de ciobani, să se poată orienta pe vreme rea. Şi dincolo de ea, soarele acela ce coborâse mult către asfinţit, împrăştiindu-şi raze de lumină blândă printre colţurile de piatră ale momâii. Cine se nimerise exact pe diagonală, faţă de soare, cu momâia în centru, putea să vadă cum lumina filtrată a soarelui configura în jurul pietrelor riguros aşezate o barbă uriaşă, din raze fluide, ce păreau să curgă în jurul acelei alcătuiri, revărsându-se ca un spectru peste pajiştea înflorită de bujori. Şi nici unul dintre ei nu avea curajul să se apropie. Ceilalţi însă nu ştiau ce văzuseră cei aleşi. Puţini găsiseră Cartea. Se pregăteau să coboare. Ziua bujorilor de munte se apropia de sfârşit. Şi întrebarea, preluată de la unul la altul ca o ştafetă, se multiplica, încărcată de îngrijorare şi teamă.
„Unde este predicatorul nostru? Unde este predicatorul nostru?…”
"I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap." - Chuck Palahniuk
umpa.pe.mail la gmail.com
Super poza
Fără legătură cu textul, re-copiez un fragment din /comentariile/ lunii trecute:
1. # 8 oompa Says:
May 26th, 2009 at 2:11 pm
Domnule Nesfantu (satisfaceti-mi va rog curiozitatea, e un pseudonim? Daca da, va felicit pentru inspiratie. Daca nu, ii felicit pe parintii dumneavoastra), marturisesc ca m-am rusinat citindu-va comentariul, caci intrebarea asta ma framanta adesea: ce gasesc oamenii interesant aici? Ma bucura ca au motive sa revina, dar acestea-mi raman necunoscute. Ma simt adesea de parca am luat 10 copiind tema de la colegul de banca, nu sunt obisnuita cu laudele
M-am fastacit mai mult decat e cazul…
Am citit povestea domnului Pop si m-a intristat tare la sfarsit, cand vorbea de pensia care nu-i ajunge nici pentru strictul necesar, iar faptul ca situatia e generalizata nu indulceste cu nimic pastila individuala.
Nu-mi plac randurile de mai sus, par scortoasa si in uniforma pepit, sper sa-mi revin.
Pe scurt, bine-ati venit! (sau “ai”?)
2. # 10 Iftimie Nesfântu Says:
June 11th, 2009 at 10:16 am
Nu, nu este un pseudonim… Este o întreagă odisee în spatele acestui nume…
Mulţumesc pentru întâmpinare… Eu, unul, aş opta pentru formularea /ai venit/
Am căutat printre “poveştile” scrise una mai veselă, dar… fiind, mai toate, rupte din viaţă, sunt aşa cum sunt. Cum suntem. Că şi viaţa asta (dacă viaţă o fi!) seamănă mai mult cu noi…
Am găsit totuşi un text, sper, digerabil. A fost publicat într-un volum recent: poate ning… (Editura Codex Aureus, 2008). Aştept alte decupaje scrise de dv (de tine?). M-ar bucura să le găsesc într-un volum, în mai multe…
57
Nu mai ştiu de unde am auzit povestea aceasta:
Moş Vasile era cunoscut ca un meşter fântânar cum nu mai fusese altul înainte. Lucra pe la alţii ca să-şi adune bani pentru o fântână a lui. Să-şi facă şi el fântână în ogradă! Dar banii erau puţini, cei pentru care trudea îl plăteau mai mult în bătaie de joc. Fântână pentru el n-a mai apucat să facă.
După moartea lui, la puţin timp, în bătătura casei, şi-a făcut apariţia un izvor firav. Peste câteva zile şi-a înteţit debitul.
Plouase mult, săptămâni la rând. Undeva, mai sus de casa fântânarului, alunecase un mal. Ceva se întâmplase. Izvorul din ograda lui moş Vasile născuse un mic pârâiaş, ce-şi săpase albie către grădină…
De o parte şi de alta a lui erau straturi de pătrunjel, hrean, ceva mai departe un zmeuriş sălbăticit… O întreagă lume.
O vecină, care-şi făcea de lucru prin preajmă – cică să adune verdeţuri – a băut din apa izvorului şi a căzut la pat. Până să închidă ochii, a tot povestit celorlalţi ce făcuse. Şi-atunci, vecinii şi-au reamintit de dorinţa moşului. Şi, din puţinul lor, au plătit un meşter să facă o fântână.
Fântâna lui moş Vasile.
Superbă imaginea! Şi gândul (sau poate starea) care i-a dat naştere. La cenuşiul din jur, noroc cu umbrela… La fel ca şi blogul de faţă: o umbrelă ce arată (prin contrast, prin consonanţă uneori cu “mediul” ) un suflet care se luptă cu toate puterile să nu moară… Din păcate, se întâmplă rar. Din fericire, iată, se mai întâmplă! (este o părere strict personală!)
Asta apropo de intrebarea care te frământă: “ce găsesc oamenii interesant aici?”
Poti sa lasi comentarii si la insemnari de anul trecut, le voi vedea in timp util, caci primesc instiintare pe mail, nu trebuie sa scotocesc dupa ele.
Am citit pe net niscaiva cronici la cartile semnate I.N., dar oare se mai gasesc prin vreun colt de librarie? Mi-ar placea tare sa citesc macar un volum.
Cat despre suflet… surprinzi perfect o stare care ma bantuie in ultima vreme, uitandu-ma la oamenii din jur care-mi par in mare parte morti si ma sperie, gandindu-ma la sansele de a ajunge asa (prin contagiune, daca nu altfel). Incerc sa ma lupt cu blazarea inconjuratoare, cateodata imi iese, alteori nu, dar nici prin gand nu-mi trece sa renunt. Imi zic ca e inca bine cat timp fac inca lucruri, cat timp le vad si le spun, intr-o forma sau alta. Mi-e teama de “merge si-asa” sau “la ce bun”.
Frumoase cuvinte, sper sa le si merit.
“Aştept alte decupaje scrise de dv (de tine?). M-ar bucura să le găsesc într-un volum, în mai multe…”
Te referi oare la ce insir cateodata si la sansa de ajunge in forma tiparita? Imi pare de-a dreptul SF, nu m-am gandit vreodata la asa ceva, cand totul s-a mai zis deja si s-a zis mai bine decat as putea s-o fac eu.
Presupun că ai acces – ca administrator sau prin administrator – şi la adresele de mail postate de utilizatori. Aştept un mail pe adresa indicată şi trimit apoi, ataşat sau prin http://www.transfer.ro unul dintre volume în format .pdf.
***
Cu riscurile inerente unei selecţii de autor, postez aici un text relativ scurt. Tot din volumul poate ning, 2008.
057 | ziua bujorilor de munte
Se opri în faţa mulţimii, şi ei se bucurară că li se arătase…
Era ziua bujorilor de munte. Şi toţi cei care mai iubeau încă natura, şi care ştiau că atunci e ziua când vor găsi bujorii în floare, urcaseră muntele… Unii plecaseră abia dimineaţa devreme, alţii din seara zilei precedente, mai vârstnicii chiar cu două sau trei zile înainte… Ca să ajungă la timp. Şi ajunseseră.
Era acolo, în faţa lor, cu mantia lui cenuşie spre alb…
Femeile ce veniseră mai în faţă se mirau foarte de barba stufoasă ce-i înveşmânta trupul. Nu puteai şti dacă e atât de înalt precum pare sau stă pe o stâncă. Nici o umbră de lumină nu se mai vedea în ochii lui negri. Chipul i se profila mai degrabă prin contrast cu albastrul cerului. Era încă senin, abia departe, către linia orizontului se vedeau nori. Şi orizontul văzut de pe vârful Nopteasa era la mare distanţă. Şi-acolo, departe, se buluceau nori negri, ameninţători, ca nişte bivoli uriaşi.
S-a aplecat asupra rucsacului, l-a deschis, parcă intenţionat cu gesturi lente, şi a scos din el o carte micuţă, ale cărei coperte erau cenuşii. O ridică şi ca la un semn murmurul mulţimii a încetat. „Citiţi ce am scris şi nu veniţi după mine. Eu, cel adevărat, sunt în carte şi cartea e cu voi. Ce a rămas din mine, coajă umblătoare de humă, cu ochi care nu mai văd şi cu urechi care nu mai aud, un boţ de pământ şi cenuşă, poate, de acum, să se întoarcă în Împărăţia Întunericului…” Şi, cu un gest al mâinii, îi invită pe toţi să-şi ia câte o carte. Şi fiecare bujor de munte dimprejur se făcu o carte, şi cei adunaţi se buluciră pe toată pajiştea de teamă că nu vor mai găsi Cartea lui. Şi când vreunul, urmându-şi propriile trăiri, sentimente, se apleca să admire de aproape frumuseţea câte unui bujor, atunci acel bujor se prefăcea în carte. „Cum ai găsit-o?” îl întrebau cei de pe lângă el, dornici să prindă şi ei un exemplar. „Nu ştiu, a apărut dintr-o dată. M-am aplecat să admir un bujor înflorit, n-am privit niciodată până acum unul aşa de aproape. Şi dintr-o dată, carte se făcu!” Încercară şi cei ce făcuseră întrebare. Şi degeaba… „Dacă mergeţi pe drumul altuia nu veţi ajunge nicăieri”, se auzi o voce, în preajmă. Şi cel ce o auzi, căută în jur, dar nimeni nu se arăta mirat de ceva. Şi cel ce o auzi atunci, îşi ridică mâinile şi strigă celor din jur. „Nu veniţi după noi că nu veţi ajunge nicăieri.” Şi se făcu acolo în jurul lor îmbulzeală, şi toţi câţi îl auziseră veneau către ei, călcând în picioare covor de bujori înfloriţi. Şi se uitau cu invidie la cel ce găsise Cartea. Pajiştea era întinsă până la marginea lumii. Precum nişte spinări de uriaşi, culcaţi unul lângă altul. Şi pe fiecare din ele pâlcuri, pâlcuri de oameni cutând… Cartea. Şi cărţi erau cât şi oameni.
Hm! Cât şi oameni!
Tot vârful acela de munte, căruia ciobanii din străvechime îi spuseseră Nopteasa, se arăta privirilor ca nişte valuri uriaşe, molcome, pe care pluteau bujori de munte, înfloriţi. Oameni.
Nu ştie nimeni cât a ţinut acea căutare …
După o vreme s-au auzit murmure, apoi voci tot mai clare, mai aproape… „Unde este predicatorul nostru?” Şi-au întors toţi privirile către locul unde li se arătase, înfăşurat în barba lui uriaşă. A fost nevoie să-şi pună mâna, streaşină, la ochi. Căci acolo mai era doar o momâie, alcătuire din pietre, făcută de ciobani, să se poată orienta pe vreme rea. Şi dincolo de ea, soarele acela ce coborâse mult către asfinţit, împrăştiindu-şi raze de lumină blândă printre colţurile de piatră ale momâii. Cine se nimerise exact pe diagonală, faţă de soare, cu momâia în centru, putea să vadă cum lumina filtrată a soarelui configura în jurul pietrelor riguros aşezate o barbă uriaşă, din raze fluide, ce păreau să curgă în jurul acelei alcătuiri, revărsându-se ca un spectru peste pajiştea înflorită de bujori. Şi nici unul dintre ei nu avea curajul să se apropie. Ceilalţi însă nu ştiau ce văzuseră cei aleşi. Puţini găsiseră Cartea. Se pregăteau să coboare. Ziua bujorilor de munte se apropia de sfârşit. Şi întrebarea, preluată de la unul la altul ca o ştafetă, se multiplica, încărcată de îngrijorare şi teamă.
„Unde este predicatorul nostru? Unde este predicatorul nostru?…”