ţara în raniţă şi gata

Picioarele-mi erau pline de vanatai care s-au ascuns intre timp sub o ţâră de bronz. Nu acuz pe nimeni de violenta domestica, dar sunt sigura ca, daca te-ai lovi intr-adevar in coltul unui dulap, nimeni n-ar crede ca n-ai avut de fapt intalnire cu pumnul si nu le-ai scoate compatimirea din cap nici macar cu fierul inrosit in flacarile iadului.
Vanataile sunt intotdeauna semne de buna purtare si trec cu siguranta pana ma marit, de-asta le si alint cu privirea. Petele movulii se potrivesc numai bine pe pielea intinsa a coapsei, ca niste semne de carte care sa-mi aminteasca unde-am ramas cu rasfoitul sufletului. Nu se numara insa in pagini, ci in spite de bicicleta.
Uitasem cum se tine ghidonul si ca trebuie sa claxonezi si sa dai din maini, uitasem cum e sa te simti liber de-a dreptul, fara “in acest moment” si “doar pana la incruntatura vecinului”, cum e sa-ti fie drag, pur si simplu, sa te uiti la oameni fara sa te temi de ce ar putea parcurge traseul infinitezimal creier-gura, cum e sa nu crezi ca ispasesti o pedeapsa intre asfalt si betoane. Uitasem cum sa ma bucur de-o bere, o tigara si o punga cu bomboane. Uitasem multe si mi le-am reamintit.
Stiu ca nu mai pot sa ma dau asa in montagnes russes, in fond nu mi-au placut niciodata senzatiile tari si, dintr-un oarecare motiv, coborarea dureaza din ce in ce mai mult si e tot mai greu sa ajungi in varf. Vreau o calatorie linistita cu trenuletul, sa-mi sprijin barbia de genunchi si sa privesc doar trifoiul pe langa care trec. Directia: vest.