De mai multe zile decât mi-ar plăcea sau ar fi sănătos să declar, bucătăria mi-a fost invadată fără drept de apel de o armată bine organizată. Presupun că este alcătuită exclusiv din kamikaze, căci, indiferent câţi membri aş încerca să stârpesc folosind papucul sau diverse produse cărora li se face reclamă la televizor, rândurile nu se subţiază deloc, iar cei rămaşi în viaţă nu par a fi câtuşi de puţin intimidaţi.
Aseară au scos la înaintare şi artileria grea, care era cât pe ce să mă doboare definitiv. Cu maximă mârşăvie, făcuseră recrutări din pătura deloc subţire a populaţiei minore. Astfel, după ce tocmai ma delectasem cu niscaiva sărăţele cu telemea (aceasta din urmă fiind aproape inexistentă, dar clar înscrisă pe pachet), am decis să risc pătrunderea în bucătărie pentru un inofensiv pahar cu apă. Nici nu bănuiam ce mă aşteaptă, căci, de-aş fi făcut-o, aş fi preferat să mă deshidratez. Chiar acolo, deasupra capului meu inocent, pe tavanul cândva de un alb imaculat mişunau cu o nonşalanţă greu imaginabilă câteva larve gălbui. Impulsul de a scoate din nou la iveală toate sărăţelele îngurgitate a fost extrem de puternic, dar, în urma unei conversaţii particulare cu stomacul zdruncinat, am înghiţit în sec şi-am mers mai departe.
- Ia, fir-aţi voi ale dracului de insecte împuţite, cine v-a dat voie să staţi aici fără să plătiţi cotă parte la chirie? (Şi o-ho-ho, la câte erau, sigur ar fi avut de achitat circa 90% din total).
M-am înarmat la rândul meu până-n dinţi (bureţi, lavete, domestoşi, mănuşi de cauciuc până la cot) şi am pornit să le nimicesc cartierul general. După ce-am spălat cele cincizeci de pahare şi zece scrumiere din dulapul în jurul căruia inamicii se învârteau insistent cu o apă atât de fierbinte încât mi-am opărit degetele (dar n-aş fi răcorit-o pentru nimic în lume), am depistat în sfârşit cuibul stârpiturilor.
Stăteau cu toatele într-o punguţă plină cu polen.
Vorbele altuia mă definesc
I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap.
umpa.pe.mail la gmail.comAcum citesc
io de vreo 3 zile incerc sa scap de o imagine de genul… mnah, tocmai mi-am adus aminte iarasi
si-n afara de scarba, mai mi-e si frica. yes, i know faza cu manusile pana n gat si apa oparita :>
cel mai frumos a fost cand am intrat eu pe mess sa ma plang ca doamne ce-am patit si cum am omorat animalele in final, la care vine intrebarea geniala:
- ce specie erau?
right!
ale mele in fistic… si mi-e sila sa le omor, asa ca cele deja iesite din larve au ramas alaturi de o cantitate copioasa de hartii anti-molii. sper sa le gasesc pe toate moarte cand ma intorc acasa. ew ew eww.
Ce aveţi cu bietele insecte? Nu sunt şi ele oameni?
Eu am avut aceeaşi problemă, şi le-am dat spre adopţie, pe blog. Că oricum mă mutam din Rahova şi nu mai avea cine să le hrănească.
eu am scapat de ei doar dupa recimentarea podelei si peretilor din bucatarie
Vai, ce mă consolează că nu sunt singura aflată sub asediu, nici nu vă imaginaţi! (“Misery loves company” are vreo traducere în română?)
Did, am râs în hohote citind replica în cauză. Ştiu şi eu nişte entomologi pasionaţi care ar fi întrebat acelaşi lucru, ba poate te-ar fi pus să le aduci şi mostre ale respectivelor făpturi în diverse stadii ale vieţii (nu ale morţii, cum am prefera noi).
Vlad, delicioasă însemnare, dacă pot folosi acest adjectiv referindu-mă la respectivele lighioane. Ai reuşit să căpătuieşti vreuna? În războiul dintre mine şi gândaci învinseseră cei din urmă, aşa că mi-am luat catrafusele şi m-am stabilit în teritoriu neutru. Eu zic că e cel mai sigur, ştii că vor supravieţui până şi unui război nuclear, eu ce şansă aş fi avut în faţa lor?
Vlaicu, sper că nu te referi la moliile mele, că intru în panică!
Am reuşit, dar mai destui. Vrei şi dumneata?
Ei, aş, păream doritoare?
Nu mai zic nimic, de teamă să nu mă pomenesc cu vreo doi în cutia poştală.
IOI!!!!!! IOOOOI!
nu, am scapat doar de gandaci. Moliile au ramas pe metereze (sau prin diverse buzunare ale diverselor haine din dulap). Dar parca si-au redus si ele un pic efectvul. Probabil ca au gasit un teritoriu mai propice pentru ele la alt etaj.
salut. am nevoie de ajutorul tau cu ceva:D daca poti, da-mi add pe idul de la mail. danke xD
Nu-mi place de tine.
eu coabitez fericita. Maica’mea si frati’miu sunt insectofobi si lesina cand vad o albina/gandac/tzantzar/paianjen, tzipa la mine si eu vin ca RSPCA, sa salvez animalele (oricum ele’s mai speriate decat membri familiei mele – familia mea si alte lighioane
)
mi’am adus aminte de prietenele mele si gandacii care nu mureau din Giulesti.La un mom dat, le’a inundat vecinul de deasupra si na, am crezut ca au murit.Cand colo, si citez, “gandacii se plimba in gondola in Venezia din bucatarie” =))