cinci mii de cărţi nu fac cât şapte ani de-acasă

Râdem, glumim, după care ne înjurăm.
Citim cărţi, suntem culţi, le ştim pe toate, facem topuri de autori/critici/capodopere. Suntem oameni importanţi, avem biblioteci. Mergem la “lecturi publice” şi ne comportăm ca subiecţii documentarelor National Geographic despre suporterii de fotbal huligani. Avem bloguri, avem dreptul. Batem cu pumnul în masă şi cu palma peste burtă. Pe net e democraţie, fiecare spune ce vrea. Nu ne place, băgăm două degete în gură şi fluierăm. N-aţi auzit de libertatea de exprimare? De egalitate? Suntem toţi de-o teapă, ne permitem. Dă-i, dă-i, nu-i lăsa, ai dracului, nu ne-au pus în blogroll, nu ne-au făcut medalie, nu ne-au trecut pe lista de invitaţi de onoare la eveniment şi nu ne-au menţionat în revistă. Ne ştergem cu revista la cur, oricum nu era bună de nimic. Cum îşi permit? Lasă că ne permitem noi şi mai multe. E care pe care, ce credeai? Că doar n-o să vorbim de civilizaţie şi respect, de aplicat în orice circumstanţă, nu doar cu prietenii la bere. Măsura bunului-simţ e dată de cum îţi tratezi întruparea antipatiilor, nu amicii. Nouă nu ne trebuie măsură. Ce măsură, mă, tu ştii cine-s eu? Ştii pe ce loc sunt în zelist? Ştii că e suficient să scriu aici un singur cuvânt ca să te trimit în neantul anonimatului? Îţi permiţi să mă ignori? Lasă, că am plămâni puternici şi degete antrenate îndelung, cu care pot zgâria ochi-gâturi-sensibilităţi. Sunt tare, bă! Tare şi cult!
Mi-e scârbă. Şi ce dacă?