într-o zi o să uit să respir

Aveam o carte. Cartea avea la rândul ei nişte rânduri mâzgălite cu pixul de către autor. Autorul era portughez. Am citit doar câteva pagini dintre copertele galbene. Apoi am adormit. Cartea am uitat-o în autocar. N-o s-o citesc niciodată până la capăt.
Credeam că sunt organizată, că nu încurc zile şi persoane, că nu uit una-alta, fulare şi ţigări, restul în monede şi ziare pe tejghele. Cândva am avut dreptate, acum nu mai am. Uit. Uit tot. Greşesc cinematograful şi apoi trebuie să le plătesc biletele tuturor, pentru că i-am indus în eroare. Nu mai ştiu la ce oră trebuie să plec de la serviciu şi stau în mod repetat peste program, căci opt ore sunt greu de calculat. Uit să iau cu mine, pe rând, toate ingredientele vieţii zilnice. Uit să sun, să trimit mailuri, să îndeplinesc ce-am promis. Unii cred ca-s răuvoitoare, eu sunt doar bătută de soartă şi senilizată prematur. Cinci pumni de lecitiniă în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, n-ar ajuta cu nimic. Oricum cred că aş uita s-o înghit. Azi mi-am uitat telefonul. O să îl culeg diseară de pe dulap, dar nu mă va fi sunat nimeni. Sper să nu uit că trebuie să ajung la Yann Tiersen şi să nu las biletul pe undeva. Finalul ar fi apoteotic, dar cu nimic deosebit de restul zilelor.
Bine măcar că de moarte nu trebuie să ne amintim, vine şi singură.