într-o zi o să uit să respir – partea a 2-a

Cartea pierdută a lui Peixoto a fost găsită la prima curăţenie generală. Era în coşul de rufe.
Întreb oamenii aceleaşi lucruri, uitând că am mai făcut-o. Dimineaţa, salut de mai multe ori aceleaşi persoane. Mai bine să fii prea politicos, decât prea puţin.
Mă plâng şi mă boscorodesc singură că mi-am uitat aparatul foto acasă, când de fapt îmi atârnă de gât.
Îmi pun două perechi de ochelari una peste alta. Sesizez doar când priveliştea devine brusc mai neclară decât atunci când nu văd prin nicio lentilă.
În seara în care îmi uit telefonul, nu e nimeni acasă şi vin târziu din oraş, îmi dau seama că, în ciuda obiceiului, mi-am lăsat cheile în buzunarul hainei, iar nu în geantă. Haina am schimbat-o de dimineaţă, fără să verific. Mă fac verde-albastră şi mă văd dormind pe preş, în aşteptarea zorilor. Noroc cu nişte oameni drăguţi, care deţin chei de rezervă şi nu se culcă odată cu găinile. Bine că oamenii drăguţi nu locuiesc în celălalt capăt al oraşului. Bine că mi-a mai rămas o frântură de memorie cât să ţin minte numărul de la interfon. Bine că oamenii drăguţi nu sunt ca mine şi răspund când sună aparatul în toiul nopţii. Bine că al lor funcţionează, nu ca al meu, scos din uz de două luni (sau mai mult? Am uitat).
Nu vreau să ştiu ce se va mai întâmpla.