dailycrap

Parcă toată lumea și-a propus ca anul ăsta să fie mai activă, orice-ar însemna asta: mai mult de lucru, mai multe fotografii, mai multe însemnări; totul trebuie să fie mai îmbelșugat, măcar cantitativ, dacă nu altfel. Eu nu mi-am propus nimic, așa e mult mai ușor să îndeplinesc tot felul de lucruri (aici mint puțin, căci ceea ce vreau să fac nu e încadrabil la categoria “de bifat ca să te simți mai bine”, dar nici nu poate fi redus la “nimic”).
Într-o săptămână, am dat gata trei cărți (subțirele, e drept) și un ziar citit cap-coadă, ca în vremurile bune. N-o să mai ascult niciodată de oamenii care îmi spun să nu-mi îngreunez bagajele, cum fac mereu (și car înapoi jumătate din lucruri nefolosite), ca să nu mai fiu nevoită să-mi cumpăr the guardian din aeroport și să tânjesc după cartea pe care am lăsat-o acasă, neterminată, căci mai aveam doar câteva pagini de parcurs.
Între timp am făcut 4 ani de blog, dar am uitat în ziua cu pricina și, când mi-am amintit, trecuse deja ceva vreme. Eu aș zice că-i totuși un semn bun, chiar dacă, din tot ceea ce “posed”, cel mai tare m-ar supăra pierderea locului ăstuia greu de pipăit, în care mă oglindesc strâmb de ceva vreme. În anul care-a trecut, parcă nu m-am mai agățat atât de mult de obiecte și n-am mai făcut o criză de nervi de fiecare dată când s-a stricat ceva (iremediabil sau reparabil). Ba chiar uneori am șuierat “Ia mai ducă-se” și zău dacă nu m-am simțit mai bine. Mă uit la lista din dreapta, “pentru că merit” (puțină ironie nu strică în niciun moment al vieții) și, chiar dacă se apropie ziua mea și angoasa anuală începe să se arate la orizont, nu vreau cu adevărat nimic suficient de mult încât să zic “aș da orice pentru asta” sau “asta m-ar face nespus de fericită”. De unde și lucrurile relativ mărunte de-acolo, o carte, un ceai, mici bucurii, pe care nu le visez noaptea. O fi un semn de creștere în căpățână? Numai oamenii mă mai fac nespus de fericită și o scrisoare pe hârtie, în cutia poștală, mă înseninează mai mult decât ar face-o o mașină primită de la un necunoscut (cum ultima nu mi s-a întâmplat, pot vorbi doar din presupuneri). Poate asta ar fi ceva demn de trecut pe o listă: să trimit mai multe scrisori, căci e mai ușor să mi se răspundă la cuvinte decât la tăcere.