tăcerile din piept

M-a anesteziat primăvara, e clar. Ridic zilnic din umeri şi mi-e lene până şi să pun de-un ceai (pe principiul “gata, s-a încălzit vremea, fără băuturi fierbinţi până-n decembrie”). Mănânc ciuperci crude, gogoşi din cele de casă, cu aluat îndesat, nu umflat cu pompa şi visez la salată de vinete. Borne culinare.
Zău dacă dau doi bani, dar insomnii tot am, aşa că probabil sunt restantă cu nişte plăţi. Toată lumea pleacă în concediu şi mă gândesc că anul trecut pe vremea asta eram în Paris. Mi-e un dor cumplit de oraşul ăsta, visez întruna că mă pregătesc să plec iar într-acolo, dar nu ştiu cum se face (ori am probleme la aeroport, ori mă ţine cineva) şi nu reuşesc nici măcar în somn. Tânjesc după o cafea băută pe trotuar şi o gaufre ronţăită în parc, privind raţele. Ah, şi librăriile, of, librăriile. Bulevardele, forsiţia lângă turn, ea, ea, ea. Nostalgia mă strânge de gât. Trebuie să fac ceva, dar ce? Of.