somewhere along the way

Cum ziceam, nu am chef să fac nimic şi nici nu fac – nu ştiu dacă-i bine că-mi urmez instinctele sau rău că nu mă mobilizez. Atât mai vreau: să merg întruna. Păcat că până acasă nu fac nici măcar o oră, am poftă să-mi rup opincile căscând gura, fără să-mi contorizez viteza şi ritmul, ci doar aprinzând din când în când câte-o ţigară (buzunarele sunt unele dintre cele mai bune lucruri). Mă uit aproape nepoliticos de mult la cocuri şi împletituri, cizme şi ciorapi, pălării cu boruri largi şi oameni în costum de culoare bej, cu o cravată mov mult prea scurtă. Sunt sigură că toate astea existau şi până acum, atâta că în subteran nu-mi doresc decât să ajung mai repede şi nu apuc să mă întreb “Oare cine sunt oamenii ăştia?”. Parcă mă plimb printr-un muzeu cu exponate însufleţite.
În rest, totul e bine într-un mod rău sau chiar invers, dar ce mai contează.