piticilor, ce-au avut cu voi?

Eu citesc Kamikaze. Câteodată cumpăr mai multe numere, pentru că de la chioşc până acasă mai vizitez şi poşta, alimentara sau aprozarul şi invariabil uit revista pe tejghea. Aşa că a doua zi trebuie s-o cumpăr iar, dar am grijă să mă duc la un alt nene amabil, să nu mă fac de râs că dau banii pe acelaşi lucru în fiecare zi. Astfel, dacă toţi cititorii ar fi ca mine, vânzările ar creşte şi graficele ar exploda, iar directorii ar cădea pe gânduri în redacţie, neputând să-şi explice un atare fenomen miraculos.

Ei bine, în Kamikaze l-am citit pe Matei Florian vorbind despre Matei Florian deghizat ghiduş (nu însă şi peltic) într-un critic scorţos, cu ochelarii pe nas (chiar dacă nu poartă, ei se află de fapt în interior, dincolo de iris). Exerciţiul mi-a amintit insistent de o crudă realitate – ce se întâmplă când oamenii se iau mult prea în serios şi uită ce trebuie să facă de fapt în spaţiul alocat la gazetă: nu să impresioneze amfiteatre de tinere admise la Litere care-i sorb fiecare cuvânt de parcă s-ar hrăni direct de la ţâţa culturii, ci să-mi spună mie, un om nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar care vrea să ştie, să cumpere şi să citească în pat-autobuz-fotoliu-parc cartea cu pricina, dacă ar fi sau nu cazul s-o fac.

M.F.-criticul spune despre M.F.-scriitorul:

«Aroncotruşian în simţire, lipsit însă de efigia imanentă a maestrului, cultivînd un soi de convalescenţă condescendentă ce virează mai apoi într-o concreteţe doar aparent implacabilă, opac şi teluric doar în măsura în care aceste trăsături îi servesc demersului său metafizic-ilizibil, imnograf fără realizări deosebite („aurist, tu rist, ea ristă, el e fant, noi fantă tristă“), cu tendinţe blînd-jubilatorii perfect congruente cu disfuncţii eminamente iritante şi disfonice, tardiv şi inadecvat, Matei Florian îşi plasează romanul Şi Hams Şi Regretel pe o orbită de dimensiuni modeste ce pulsează vag-levitaţional între meditaţiile lui Crevedia din Bulgări şi stele şi lirismul pătimaş-desuet tip Neutral Milk Hotel din „Three Peaches“.»

Azi am făcut muncă de detectiv cu pipă în colţul gurii, ca să văd cine l-a supărat într-atât încât să-i fie sursă de inspiraţie şi să mă binedispună ca efect secundar. Şi-am găsit aşa:

«Scrisorile de dragoste sunt atinse de un ludic anarhic, pline de alunecări pe semnificant şi de mărturisiri ultimative, oscilând haotic între imprecaţie şi spovedanie masochistă. [...] amintirile „reale“ sunt invadate de imaginarul din Băiuţeii, de la lecturi şcolare la transmisiuni fotbalistice, mixând clişee din folclorul copiilor şi cultura pop, intertexte trăznite şi sugestii autoreflexive, glosolalii alintate şi calambururi incontinente. [...]»* Ş.a.m.d.  ş.a.m.d.

Şi-ar mai fi, căci doar unul nu e suficient, ba încep să cred că se-nmulţesc şi-ajung câtă frunză, câtă iarbă:

“Va fi, de asemenea, o construcţie multistratificată, plasată în irealitate, din care un cititor răbdător ar putea, cu oarecare strădanii, să extragă cîteva piese de puzzle ale unei posibile realităţi de fond. Această construcţie e una volatilă, înşelătoare, lipsită, în mod voit, de coloana vertebrală a epicului, e un castel în nori construit numai şi numai din limbaj.”**

Să nu mai citez, că mă-ntristez.

N-o să mă apuc să scriu de ce mi-a plăcut mie Şi Hams Şi Regretel în felul acela în care nu-i faci reclamă ţipând la colţ de stradă, ci şuşotind deasupra unei cafele şi împărţind cartea cu un “Ia-o, trebuie neapărat s-o citeşti”, de ce pe did a făcut-o să povestească despre frigul adus de piticii blânzi şi pe mine despre bătrâneţe şi oamenii din autobuz, de ce m-am minunat că Florian cel tânăr scrie aşa cum aş fi vrut eu, dacă m-aş fi născut într-o altă dimineaţă dintr-un alt deceniu.
O să spun doar că voi, domnilor, nu scrieţi pentru mine, ci pentru presupusa voastră posteritate, pentru dorinţa teribilă de a fi citaţi în manuale şi tociţi cu scârbă de liceenii care se pregătesc de BAC, pentru amicii care vă bat prieteneşte pe spate, “ebinebineefoartebine”, sperând că le veţi întoarce favorul, în fine, ştiţi voi mai exact cum stă treaba, dar nu, nu scrieţi pentru mine.
Pentru mine scrie Matei Florian despre pitici şi despre ce mai are el chef, când găseşte puţină tihnă, pentru did, pentru ionuca, poate pentru Gruia (care i-a luat un interviu pe care nu-l puteţi citi integral nicăieri, căci Noua Literatura nu e niciodată palpabilă) şi pentru alţii ca noi. Iar asta e mult-mult mai important şi nemărginit de frumos.

* Paul Cernat, Pitici pe creier, în Revista 22, 16 feb. a.c.

** Cătălin Sturza, Experiment cu pitici, în Observator Cultural, nr. 513