facebook

Trebuie să folosesc google translate ca să înțeleg statusurile de pe facebook. Desigur, traducerea e mereu imperfectă, descifrez câte-un “am gătit”, “m-am uitat la un film”, “mi-e dor de…” şi adesea cuvintele de legătură ţin doar de imaginaţia mea. Îmi închipui ce anume şi-a pus în farfurie, dacă i-a plăcut sau nu, dacă avea prea puţin sos sau a scăpat cam multă sare în tocană, cum a fost filmul şi cât de repede a adormit după aceea (poate chiar în timpul) şi e mult mai bine decât dacă aş şti fără urmă de îndoială toate aceste amănunte.

Uneori, asist la cereri în căsătorie în direct pe care nu le iau în serios decât după ce mi se întăreşte faptul personal şi înzecit. Apoi mă simt de parcă am fost martoră la un eveniment istoric şi nu mă pot abţine să nu cred că sunt depăşită de timpuri. Îmi amintesc subit de o cerere în căsătorie făcută la Praktiker, printre rafturile cu şuruburi, şi de una în părculeţul de lângă bulevard, în care iarba pârjolită, băncuţele cu scânduri lipsă şi câinii apatici se întreceau să ofere un fundal potrivit. Nu mă pot hotărî care-i cea mai cea şi poate nici măcar nu-i asta ideea, euforia momentului neţinând cont de niciun fel de dezacorduri concrete.

Iar într-o zi facebookul m-a purtat, pentru scurt şi intens timp, dincolo de zona crepusculară. Numai ce văd că am primit o înştiinţare: X Y (unde X este prenumele, iar Y este numele meu din buletin, pe care nu le dezvălui aici din motive lesne de apreciat) has sent you a message. Îmi zic “iată, sunt pe punctul de a confirma ştiinţific şi fără putinţă de tăgadă existenţa şi posibilitatea călătoriei în timp. Oare ce mesaj mi-am transmis din viitor? La cum mă ştiu, nu cred că-i ceva de bine, ci mai degrabă mă paşte vreun necaz şi încerc să mă avertizez în ceasul al doisprezecelea”.
M-am sucit, m-am învârtit şi tot nu-ndrăzneam să citesc şi să înfrunt posteritatea, fie ce-o fi. Până la urmă, după multe astfel de codeli, am zis “hop” şi-am sărit. Când colo, ce să văd, nu era decât o altă persoană care a avut inspiraţia de a mă atenţiona că purtăm acelaşi nume şi că, graţie acestei coincidenţe miraculoase, poate ar fi bine să ne conversăm în amănunt, cine ştie ce alte asemănări mai dibuim. Un ochi mi-a râs şi altul mi-a plâns.