Cald, incredibil de cald deja pentru un om care nu suportă temperaturile astea clocotitoare. Pentru mine, care am oricum mai mereu palmele umede, de trebuie să mă șterg întruna pe pantaloni înainte de a da mâna cu cineva. Îmi simt fierbinți până și tălpile goale și pe geam nu vin decât și mai multă căldură și huruitul tramvaiului care trece pe dedesubt. Azi singură pe întregul etaj, cu un sentiment de vacanță și de zădărnicie care nu se lăsa dus cu niciun chip, dar nici că făceam ceva să-l alung. Ne toleram reciproc, zăcând ca niște pisici ghiftuite.
Eu, care mă intersectez cu poezia doar accidental și atunci nu ne prea salutăm, am făcut cunoștință cu William Carlos Williams. Doar două bucăți în spațiul ăsta, cu On Melancholy Hill de la Gorillaz repetându-se pe fundal.
This Is Just To Say
I have eaten
the plums
that were in
the icebox
and which
you were probably
saving
for breakfast
Forgive me
they were delicious
so sweet
and so cold
A Love Song (fragment)
See me!
My hair is dripping with nectar—
Starlings carry it
On their black wings.
See, at last
My arms and my hands
Are lying idle.
How can I tell
If I shall ever love you again
As I do now?
“Fir-ar al dracului sa fie de treaba, iar risipesc apa!”
)
Asa spunea o prietena, intr-o vara, uitandu-se la palmele ei transpirate, dupa ce citise “Dune”
Why so serious!? Why you complain about our obvious, unsacred, inconspicuous existance? I just marvel about the fact that once I was a part of a star…and there are not so few of them. You have to enjoy this. After all, no me, no star, no nothing…If you could be happy with that.