noroc că există pepeni

Pentru că nu sunt nici pe departe un monument de organizare, dacă nu mă presează nicio mașteră, amenințându-mă cu mătura în caz că nu-mi îndeplinesc atribuțiile, mă încălzesc la fel de greu ca un motor de mașină demnă de REMAT. Astfel, chit că mă trezesc destul de matinal, nu reușesc să părăsesc incinta întru rezolvarea diferitelor comisioane înainte de prânz, ajungând să străbat orașul la orele cele mai necruțătoare, și mereu îmi imaginez cum voi ajunge să fac parte din știrile care declară sec: “Astăzi 53 de persoane au ajuns la spital după ce au leșinat pe stradă, răpuse de soarele nemilos”. Deocamdată n-am avut ghinionul de a trece de pragul “împâclirea privirii”, moment în care mă sprijin viguros de orice obiect dur aflat la îndemână și-mi jur că mă voi hidrata mai bine. Asta la rubrica “nu faceți ca mine”.
În rest, evit betoanele pe cât posibil și mă refugiez în locuri în care bate briza. Partea proastă la această soluție e că e una inevitabil pe termen scurt, după care mă întorc tot la autobuzele fără aer condiționat, dar cu un snop consistent de pensionari transpirați. Și ei sunt ai noștri, nu protestez.