dau cearşaful la o parte cu un gest exagerat

Lipsesc şi eu o perioadă şi parc-am fost plecată măcar şase luni, la întoarcere nu-mi reveneam din uluială: ba s-au asfaltat trotuarele, ba s-au deschis şi închis nu ştiu câte magazine (nou: un coafor de fiţe lângă scară; mort: un fast-food chebapăresc în care abia intrau 2-3 indivizi pe zi).
Casa pare mică şi îmbâcsită, mă apasă pereţii pe umeri şi raşchetez tavanul cu fruntea – concluzia e că important e doar cu ce compar. Acum, că vin de unde tot apartamentul putea fi cuprins în sufragerie, mă simt claustrată. Când m-am întors din Amsterdam, unde însuşi spălatul pe dinţi era o aventură, căci nu-mi încăpea capul deasupra chiuvetei, aşa că după ce-mi umezeam limba stăteam aplecată deasupra WC-ului, în vreme ce fundul îmi ieşea pe uşa băii, mă simţeam aici ca-n apartamentul prezidenţial de la Intercontinental. Mai c-aveam impresia că pot face roata pe holul de la intrare.
Singurul lucru cu care m-am reobişnuit relativ repede a fost cantitatea crescută de persoane tulburate pe metrul pătrat (clar mai mare decât spaţiul verde pe cap de locuitor). Orice minus are şi-un plus: într-un singur oraş se găsesc fără probleme subiecţi şi subiecte pentru sute şi mii de lucrări de licenţă şi disertaţie care încep cu “psi”. Poţi să alegi chiar la-ntâmplare dintre vecini, colegi sau trecători prin parc şi tot ai şanse mari să dai de-un caz interesant.