Bucureştiului i se potriveşte perfect vremea asta

Ca, de altfel, şi mie.
Doar aşa casele astea coşcovite mai au vreo şansă să îşi dezvăluie arhitectura ascunsă sub straturile de jeg. Sunt bătrâne şi ele şi pică uneori în ridicol cu termopanele de sub streşinile curgătoare, ca o babă care se machiază mult prea strident, poate-poate nu i se văd ridurile.
Calc pe trotuarele de pe bulevardul Magheru şi nu mă deranjează că sunt la proba de săritură în lungime peste gropi şi noroaie, nici ploaia care mi se infiltrează în pantofii de pânză şi nici vocile trecătorilor, răstite ca nişte claxoane.
Bucureştiul pe vremea asta e ca un băiat murdărel, căruia nici nu-i trece prin cap să-şi şteargă mucii scurşi pe bărbie. Nu-mi vine să-l iau acasă şi să-l legăn pe genunchi, dar nici să-l îmbrăncesc şi să-i scuip în creştet. El este, pur şi simplu. La fel ca mine.