E bine. Poate mai mult decât bine. Am gustat, am sorbit, soarele mi-a intrat în ureche, am moțăit pe plajă, am intrat în apa rece, am citit, am privit cum încercau să înalțe zmeul, am fumat, mi-am șters stropii de ploaie de pe umeri, am râs, am povestit, am ascultat. M-am întors cu nisip în manșetele blugilor.
***
***
***
Iată că, în mod cu totul atipic, reuşesc să revin cu încă un episod, iar seria n-a murit chiar în faşă, semiavortată.
Să pornim de la tipar.
“Lecturi la drum de seară” se deschide cu “Frumoasele străine” (pe care domnul Liiceanu le-a botezat, în prezentarea de la lansare, “Frumoasele adormite”, ceea ce ni se va întâmpla probabil tuturor). După cum nu pot avea încredere în persoanele care nu consumă pic de alcool (cu excepţia motivelor medicale), aşa nu voi schimba nici măcar mărunte amabilităţi cu cei care nu vor schiţa un zâmbet citind această carte. Iar discuţii vom purta doar de la un hohot de râs în sus. Ce naiba, să scăpăm măcar cale de câteva pagini de încruntarea asta atotprezentă, de parcă suntem constipaţi de-o săptămână şi acum ne chinuim să eliminăm materia puturoasă în vasul de porţelan.
Concluzie: ar trebui să se vândă în pachete de câte două, un exemplar pentru biblioteca proprie, altul de făcut cadou.
Tot la capitolul “de pe aste plaiuri”, “Noapte bună, copii!” a lui Radu Pavel Gheo: deşi m-a cam descurajat prezentarea nefericită (probabil din spirit de economie s-a folosit un font mult prea mărunt ca să fie şi comod, iar oglinda paginii era de-a dreptul meschină, ce-aţi avut cu sărmanul cititor ochelarist), merită nişte ochii roşii şi umflaţi.
Unii ar zice “iar una de-asta despre copilăria în comunism”, dar e, desigur, mai mult decât atât. Fuga Dincolo, visată, ratată, reuşită. Visul nu e ca-n posterul de deasupra patului şi iarba nu e nicicând atât de verde precum părea. Personajele se împacă sau nu cu asta, strâng din dinţi, se dau mari cu ceea ce-au obţinut şi care nu le aduce, de fapt, nicio alinare, rămân agăţate de trecut, îşi vând viitorul pe câţiva arginţi şi nu-înţeleg, în general, unde se duc (iar uneori nici de unde vin).
Aceiaşi ani văzuţi alternativ prin perechi diferite de ochi (chiar asta e structura romanului), uneori un acelaşi episod repetat aproape fidel (pe mine paginile astea m-au plictisit, deşi am strâns din dinţi şi-am parcurs rândurile în care mi se servea ceva deja mâncat fără să sar niciunul).
Nici elementele vag supranaturale nu m-au încântat; sunt convinsă că nu întâmplător mi-a adus aminte de Maestrul și Margareta, dar efectul nu e nici pe departe atât de puternic. Se putea şi fără.
Concluzie: de dat/luat împrumut.
Trec la “spectatorul pasiv”, că prea m-am lungit cu lectura. Nu mare lucru de menţionat, niscaiva seriale, Lost terminat sub orice critică, dar cu mare priză la mistici, plângem puţin de ciudă, viaţa merge înainte.
Expoziţia lui Perjovschi prinsă în ultima zi. De unde mă aşteptam la ditamai hala, am dat peste un perete, jumătate de geam şi un sfert de tavan. Bune şi-astea. M-am amuzat în vreme ce două dudui care păzeau arta discutau cu aprindere ultima tentativă de agăţare la care au fost supuse. Zău, chiar se potriveau în decor într-un mod cu totul nestudiat.
***
***
Fiindcă numai azi nu-i vineri, ceea ce îmi dă speranţe că voi supravieţui încă unei săptămâni, cred că ar fi bine să încep o serie despre “ce citişi/văzuşi/făcuşi”, având în vedere că nu găsesc energie şi cuvinte suficiente ca să scriu despre fiecare în parte.
La capitolul “lecturi la drum de seară”, după Omoară-mă! am trecut la Slam al lui Nick Hornby. Drăguţel, n-am ce reproşa, atâta că m-am cam săturat de cărţi despre care nu pot zice decât “se citesc uşor şi te prind”. După care o pui deoparte şi te apuci de alta fără să zăboveşti nici două minute, căzut pe gânduri, căci n-ai la ce. Măcar de m-ar fi vrăjit un stil cu totul deosebit, de stau să admir frumuseţea frazei chiar dacă la următoarea pagină nu mai reuşesc să ţin minte ce s-a întâmplat (cum am păţit cu “Ada sau ardoarea”). Dar nu, nici atât – în fond, aşa n-ar mai fi uşor de citit, nu? 200 de pagini în câteva ore şi-apoi de înghesuit la loc în bibliotecă. Concluzie: nu-s de cumpărat, ci de împrumutat de la un prieten pentru un drum nu prea lung cu trenul.
Capitolul “spectatorul pasiv”: cam aceleaşi probleme, cred că-s într-o fază de leneveală cerebrală, caut gunoiul cu lumânarea, altfel nu-mi explic. Comedioare pe calapod – cred că există o singură variantă de scenariu şi se mai adaptează eventual doar culoarea părului protagonistei şi dacă eroul are sau nu barbă, în funcţie de ce consideră producătorii mai sexy. Whip it ce-a mai ieşit puţin din tipar, dar poate privirea mi-e înceţoşată, sunt subiectivă, am o slăbiciune veche şi constantă pentru Ellen Page.
Aşa că am sărit într-o altă barcă, anume The Devil and Daniel Johnston. Întrucâtva pe modelul “ah, unii oameni au probleme mai mari decât ale mele, e rău dacă asta mă face să mă simt ceva mai bine?”, combinat cu “or fi ei depresivi, dar măcar sunt talentaţi, ce te faci când însă nu eşti Virginia Woolf”. De urmărit, măcar pentru asemenea întrebări.
De văzut n-am văzut mai nimic, în afară de faptul că în ditamai oraşul e teribil de greu să găseşti un laborator foto în care să nu lucreze ageamii. Când aud de cadre pătrate (deşi pe film de 35, nu pe unul adus cu nava de către extratereştri) sunt complet depăşiţi, “luaţi asta de-aici şi plecaţi unde vedeţi cu ochii”. Nu pot decât să le urez un grabnic faliment, ceea ce nu-mi rezolvă totuşi problema.
~~~
~~~
Pentru că acum ascult emisiunea lui Mihaiu şi tema zilei este prostia, îmi aduc aminte cu amuzantă satisfacţie de cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o vreodată, neegalată de câţiva ani încoace şi probabil nici depăşită în viitorul apropiat.
Pe când lucram într-un alt domeniu de mare angajament, cunoscut îndeosebi pentru cantitatea şi pufoşenia artificială a orgoliilor celor care-l populează, o colegă verifica, într-o doară, o informaţie de care era sigură: “Cât are un metru? 60 de centimetri, nu?”. Când mi-a văzut ochii deveniţi instantaneu exoftalmici şi gura pe jumătate căscată, a ridicat mirată din umeri a “care-i problema” şi nu m-a crezut cu niciun chip când i-am spus de cei 100 de centimetri, ba chiar a făcut sondaj de opinie în jur (revelaţia era prea mare pentru a fi acceptată cu una, cu două).
Să-mi fie învăţătură de minte să nu mai râd de C. că nu ştie instantaneu care-i formula pentru diagonala pătratului.
Când în casă e liniște, așternuturile sunt proaspăt spălate, mănânc dimineața pâinici fierbinți cu unt, iar afară e un soare miraculos de neașteptat, nu-mi vine decât să mă duc în parc și să apăs pe buton cu degetele înghețate, fumând câte-o țigară.
***
***
***
Noroc cu ionuca, altfel mi-aş fi petrecut ultima zi de toamnă călduroasă (aşa cum aş vrea să fie fiecare zi din an) între patru pereţi, numărând firele de praf de pe rafturi. Şi, chiar dacă am făcut eforturi herculeene să mă trezesc duminică dis-de-dimineaţă (ceea ce e, pentru alţii, o oră absolut decentă) şi ne-am întâlnit pe drum cu tot felul de cazuri psihiatrice, măcar pentru cafeaua de la sfârşit, când ne-am înşirat toate aparatele pe masă şi ne-am întins picioarele obosite, tot pot spune că a ieşit cu +. Nu ştiu dacă şi pozele se încadrează la acest capitol, asta rămâne la judecata fiecăruia. N-am vrut să umplu însemnarea cu 30 de imagini, cine doreşte şi pofteşte, poate vedea în amănunt cu un click hotărât pe “view all images”.
Să ne fie de bine (ionucăi, Marthei şi lui Eddie).
I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap.
umpa.pe.mail la gmail.com
