Pentru că acum ascult emisiunea lui Mihaiu şi tema zilei este prostia, îmi aduc aminte cu amuzantă satisfacţie de cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o vreodată, neegalată de câţiva ani încoace şi probabil nici depăşită în viitorul apropiat.
Pe când lucram într-un alt domeniu de mare angajament, cunoscut îndeosebi pentru cantitatea şi pufoşenia artificială a orgoliilor celor care-l populează, o colegă verifica, într-o doară, o informaţie de care era sigură: “Cât are un metru? 60 de centimetri, nu?”. Când mi-a văzut ochii deveniţi instantaneu exoftalmici şi gura pe jumătate căscată, a ridicat mirată din umeri a “care-i problema” şi nu m-a crezut cu niciun chip când i-am spus de cei 100 de centimetri, ba chiar a făcut sondaj de opinie în jur (revelaţia era prea mare pentru a fi acceptată cu una, cu două).
Să-mi fie învăţătură de minte să nu mai râd de C. că nu ştie instantaneu care-i formula pentru diagonala pătratului.
Archive for the ‘been & seen’
palmă peste frunte
soare cu dinți, zăpadă din vată de zahăr
Când în casă e liniște, așternuturile sunt proaspăt spălate, mănânc dimineața pâinici fierbinți cu unt, iar afară e un soare miraculos de neașteptat, nu-mi vine decât să mă duc în parc și să apăs pe buton cu degetele înghețate, fumând câte-o țigară.
***
***
***
the sweet light of morning
Noroc cu ionuca, altfel mi-aş fi petrecut ultima zi de toamnă călduroasă (aşa cum aş vrea să fie fiecare zi din an) între patru pereţi, numărând firele de praf de pe rafturi. Şi, chiar dacă am făcut eforturi herculeene să mă trezesc duminică dis-de-dimineaţă (ceea ce e, pentru alţii, o oră absolut decentă) şi ne-am întâlnit pe drum cu tot felul de cazuri psihiatrice, măcar pentru cafeaua de la sfârşit, când ne-am înşirat toate aparatele pe masă şi ne-am întins picioarele obosite, tot pot spune că a ieşit cu +. Nu ştiu dacă şi pozele se încadrează la acest capitol, asta rămâne la judecata fiecăruia. N-am vrut să umplu însemnarea cu 30 de imagini, cine doreşte şi pofteşte, poate vedea în amănunt cu un click hotărât pe “view all images”.
Să ne fie de bine (ionucăi, Marthei şi lui Eddie).
cine te-a ascultat, Yann?
Cred că 80% din cei din sală (asta ca să fiu generoasă) nu ştiau la ce vin sau nu ştiau că se poate şi altfel. Aşteptau să ofteze înfăşuraţi în coardele pianului şi au primit în schimb chitare electrice şi tobe. Au venit să stea ca la teatru, vrând să fie mângâiaţi domol pe dosul mâinii, şi-au primit palme peste ceafă, poate-poate li se desfundă urechile. Au venit cerând asta:
şi au plecat acasă strigându-şi dezamăgirile pe trotuarele pline de bălţi pentru că li s-a dat asta:
Păcat că unii nu îşi pot deschide uşile dulapului decât conform programărilor din agendă, ca să primească înăuntru doar produsele comandate din cataloage lucioase, nu şi puloverele prea largi, dar călduroase, tricotate cu drag de prieteni.
poezie mea
Cei din Carturesti habar n-aveau la ce se-nhama cand au pus la dispozitie un caiet gros (deja pe terminate) pentru creatiile ad-hoc ale vizitatorilor. Se pare ca ceaiul si compania sunt exact ingredientele necesare pentru invocarea inspiratiei, iar rezultatul e mult prea bun ca sa nu-l pun aici, la gazeta de perete:
Si o fotografie cu autorul in focurile creatiei, ca sa demonstrez ca e cat se poate de concret, daca il pipai, urla “Papanasi!”.
ţara în raniţă şi gata
Picioarele-mi erau pline de vanatai care s-au ascuns intre timp sub o ţâră de bronz. Nu acuz pe nimeni de violenta domestica, dar sunt sigura ca, daca te-ai lovi intr-adevar in coltul unui dulap, nimeni n-ar crede ca n-ai avut de fapt intalnire cu pumnul si nu le-ai scoate compatimirea din cap nici macar cu fierul inrosit in flacarile iadului.
Vanataile sunt intotdeauna semne de buna purtare si trec cu siguranta pana ma marit, de-asta le si alint cu privirea. Petele movulii se potrivesc numai bine pe pielea intinsa a coapsei, ca niste semne de carte care sa-mi aminteasca unde-am ramas cu rasfoitul sufletului. Nu se numara insa in pagini, ci in spite de bicicleta.
Uitasem cum se tine ghidonul si ca trebuie sa claxonezi si sa dai din maini, uitasem cum e sa te simti liber de-a dreptul, fara “in acest moment” si “doar pana la incruntatura vecinului”, cum e sa-ti fie drag, pur si simplu, sa te uiti la oameni fara sa te temi de ce ar putea parcurge traseul infinitezimal creier-gura, cum e sa nu crezi ca ispasesti o pedeapsa intre asfalt si betoane. Uitasem cum sa ma bucur de-o bere, o tigara si o punga cu bomboane. Uitasem multe si mi le-am reamintit.
Stiu ca nu mai pot sa ma dau asa in montagnes russes, in fond nu mi-au placut niciodata senzatiile tari si, dintr-un oarecare motiv, coborarea dureaza din ce in ce mai mult si e tot mai greu sa ajungi in varf. Vreau o calatorie linistita cu trenuletul, sa-mi sprijin barbia de genunchi si sa privesc doar trifoiul pe langa care trec. Directia: vest.
asa nu m-as fi intors…
De vreo opt ani visez sa vizitez orasul. De cam toti atatia visez sa traiesc in el. Prima dorinta de pe lista s-a indeplinit. Ar trebui sa incep sa lucrez la cea de-a doua.
I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap.
umpa.pe.mail la gmail.com
