dailycrap » been & seen

doar eu pot crede c-am trecut pe lângă Aeroportul Otopeni fără să-l văd

oompa — Tue, 17 Jan 2012 21:00:08 +0000

De ceva vreme, mai există un participant la traficul motorizat din capitală de care este bine (pentru sănătatea dumneavoastră fizică, dar mai ales psihică) să vă feriți. Nu că m-aș considera vreun pericol major:
- semnalizez (în limitele reflexelor),
- îmi scapă doar ocazional piciorul pe accelerație (și-atunci am grijă să mă admonestez singură cu un “Hooo, Marițo!”),
- circul cu farurile aprinse (imediat ce ies din parcare sau, în alte cazuri, când mă holbez la vitezometru, nu văd nimic și-mi aduc aminte),
- îmi moare motorul în mijlocul intersecției de un număr rezonabil de ori (unde rezonabil = oricât consider eu de cuviință).

Sunt însă un dezastru total și uluitor când vine vorba de orientarea în spațiu. În lipsa mijloacelor electronice moderne, cercetez bine câte-o hartă online înainte de a pleca de-acasă și-mi făuresc o imagine mentală completă, cu săgeți și tot tacâmul. Baiul este că, pieton fiind de-atâția ani, niciodată n-am băgat de seamă care străzi anume au sens unic (deh, picioarele nu țin cont de asemenea restricții) ori pe ce bandă trebuie să se încadreze un vehicul ca să facă la stânga la momentul oportun, să pătrundă într-un tunel sau să iasă de pe un pod.
Astfel, până acum am avut ocazia de a ajunge la BCU (pentru ne-șoarecii de bibliotecă, clădire poziționată cam la mijloc între Piața Universității și Romană), venind din direcția Unirii, cu popas la Victoriei (cât pe ce să ajung la Aviatorilor, scuip în sân, că nu-i timpul pierdut).
Astă-seară m-am încumetat să pornesc spre o expoziție de desen hipsteresc (ce-am descoperit acolo merită o însemnare separată care, probabil, nu va vedea niciodată lumina tiparului). Drumul era ocolitor de la bun început, căci trebuia să culeg și niște pasageri inocenți, care nu știau, desigur, în ce se bagă.
Am început astfel: la Univeristate m-am speriat de mulțimea de polițiști care făceau diverse semne din ambele brațe cu ocazia transmisiunilor TV în direct și n-am reușit s-o iau la stânga când trebuia. Am călcat-o până la Romană, de unde, ca și-n cazul de mai sus, n-am fost în stare să intru în rond corect și-am purces-o obligat-forțat spre Victoriei (se pare că am o atracție complet nesănătoasă din punct de vedere al consumului de benzină pentru acest loc).
De acolo, Dumnezeu cu mila, am mers înainte, împinsă de cei din spate (aproape la propriu, abia acum înțeleg sintagma “bară la bară”), fără să am habar pe unde mă aflu, de mă simțeam mai rătăcită decât Scufița Roșie-n pădurea plină de lupi. Cumplit sentiment, vă jur, când toate blocurile arată la fel, semafoarele clipocesc identic și nu ai idee dacă să-ntorci, că acuși ajungi în bălăriile de la marginea Bucureștiului, sau, dimpotrivă, să insiști, că te afli totuși pe drumul cel bun.
Până la urmă, nici eu nu știu cum, m-am trezit pe Podul Grant, unde-aveam eu trebi, doar că în sens contrar celui dorit! Țin-te, pârleo, răsucește volanul de planează peste șinele de tramvai, să te văz cum poți!
Cert este că am bătut orașul vreo două ceasuri și ceva pentr-o benoclare de zece minute la niște hârtii mâzgălite. Asta după ce, parcată în fața casei cu pricina, am descoperit că numele locurilor “cool” se aleg dintr-o bază restrânsă de opțiuni și Home Matache este, desigur, cu totul altceva (adică într-o cu totul altă felie a capitalei) decât Home Mătăsari. Să vă pieptene naiba cu hăum-urile voastre cu tot!

anul trecut am aflat cum se poate multiplica fericirea

oompa — Mon, 02 Jan 2012 17:15:56 +0000

***

Legendă: primele fotografii din prima zi a unui prim an

o banală zi de sâmbătă

oompa — Sun, 21 Aug 2011 10:19:47 +0000

sau look, mum, no hands!
sau mi-aș vinde un rinichi ca să pot face asta toată viața, dar atunci nu cred c-aș mai fi aptă medical
sau acum înțeleg ce înseamnă dependența de adrenalină
sau jur că ei sunt cei mai faini oameni din lume
sau definiția din dicționar a extazului e incompletă
sau acum am un motiv să joc la loto
sau până atunci trăisem degeaba
sau imposibil de descris în cuvinte
sau

TNT Brothers, you rule!

micile lucruri

oompa — Sun, 19 Jun 2011 19:08:07 +0000

Sâmbătă dimineața citind DOR aproape din scoarță-n scoarță și mâncând ultima felie de tort lângă o cafea cu mult lapte.
Vită la grătar făcută exact așa cum trebuie.
Un inel cu nasturi.
Bluza cu spatele gol, drept pentru care trei persoane îmi cer voie să facă poze tatuajului cu faimosul stencil.
Așternuturi proaspăt spălate.
O sută de pagini citite pe pătură, la umbra unui tei.
Noua tunsoare.
Planuri de mâncat în locurile vizitate de Anthony Bourdain.
Trei filme date la developat.
Bere cu oameni dragi.
DVD-urile cu Seinfeld, scoase în sfârșit din țiplă, pentru că The Big Bang Theory e în pauza dintre sezoane.
Căldura care încă n-a devenit înăbușitoare.
Probat pantofi roșii, cu tocuri cât niște papainoage, într-un magazin aproape pustiu.
Queen.

Internetul nu uită niciodată și e păcat – studiu de caz: Tripoli

oompa — Wed, 15 Jun 2011 14:44:04 +0000

Eveniment important. Ca de obicei, ce, unde şi cum facem, în sarcina mea. Hmm, parcă mi-a povestit recent cineva de un local cu specific libanez. Taman pe gustul nostru. Următorul gest, devenit aproape automat – întreabă-l pe Google ce părere are. Pe primele pagini, impresii din 2007. Dezastru. Experienţe proaste peste experienţe proaste – servire de la aproape inexistentă la sub orice critică, mâncarea nici prea-prea, nici foarte-foarte, aştepţi cu orele sau până cedezi nervos şi te-ndrepti spre prima covrigărie.
Totuşi, am încredere în word-of-mouth. Hai să mai săpăm, au trecut patru ani, se poate să se fi schimbat lucrurile. Într-adevăr, după nişte filtre, găsesc şi opinii mai recente. Laude peste laude, spânul s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat în Făt-Frumos. Îmi fac curaj şi sun. ”Sigur, se rezolvă, aveţi masă rezervată pentru diseară. Sigur, puteţi aduce tort, îl ţinem la frigider până la momentul oportun.”
Ajung prima. ”Aceasta e masa. E bună? Dacă nu vă place, spuneţi şi vă mut imediat.” Meniul adus de îndată. Limonada de umplut timpul de aşteptare, la fel. Ceilalţi vin pe rând. Pe ultimii doi îi zăreşte de afară patronul şi ne anunţă – ”A sosit şi sărbătoritul!” E felicitat încă de la intrare (cred că a auzit mai mulţi ”La mulţi ani” din partea personalului decât din gura noastră).
Mâncare de te lingi pe degete – kafta cu sos de iaurt şi mentă din care n-ai împărţi nicio îmbucătura, ca să-ţi rămână cât mai mult. Rasasfour de vită, cu un sos de rodii incredibil. Lipii calde, direct din cuptor. Plăcinţele crocante, cu brânză ori carne (sambusek).
Nu apucăm să ne plictisim între felurile de mâncare (dar nici înghesuială nu era, ce-i drept). Patronul trece de mai multe ori pe la masă – ”E totul în regulă?” Chelneriţele dispuse mereu să te-ajute, deşi cu mici scăpări (”Ah, am uitat să aduc scobitori.”) Farfuriile şi linguriţele pregătite deja pentru momentul în care mă hotărăsc să aduc tortul.
Curat, plăcut, muzică arăbească pe fundal, dar suficient de discretă încât să o bagi de seamă doar în pauzele de conversaţie. Ferestre mari şi larg deschise, cât să nu te deranjeze că eşti înăuntru, nu pe o terasă umbroasă. La final, o sticlă de şampanie din partea patronului, care-a ciocnit un pahar cu noi. ”La mulţi ani, la mulţi ani, la mulţi ani!”
Şi, pentru că vreau că experienţele celor care au fost acolo în 2007 să nu mai alunge şi alţi oameni, care habar n-au ce pierd astfel, zic scurt: Restaurant Tripoli, în zona Hala Traian din capitală. Bun. Bun. Bun. Abia aştept să-i mai calc pragul, căci sunt departe de a fi savurat toate opţiunile din meniu. Dacă nu mă credeți, insistați să testați cu propriile papile gustative.

să serbăm căldura şi anumite persoane importante

oompa — Tue, 24 May 2011 07:26:55 +0000

Chiar dacă n-am stat cu ochii-n cer pe cât aş fi vrut, chiar dacă mi-am umplut tenişii de noroi şi-apoi i-am pus la înălbit în Domestos, chiar dacă berea s-a încălzit şi mâncarea s-a terminat, chiar dacă habar n-am să joc volei, am nevoie de-aşa ceva mai mult decât de indispensabila cafea de dimineaţă. Am nevoie să respir, să-mi întind braţele dureroase, să râd de mine că citesc reviste cool şi să beau Cherry Coke pătrunsă în secret pe teritoriul României. Măcar din când în când.

~~~

cel mai cel casier din ţară

oompa — Thu, 19 May 2011 12:07:07 +0000

Cadru: o casă aleasă la întâmplare a unui hypermarket bucureştean. Sâmbătă, aproape de ora închiderii. Coşuri şi cărucioare burduşite cu mici la ofertă, saci de cărbuni şi bere la PET, provizii pe ultima sută de metri pentru ieşirea obligatorie la iarbă verde de a doua zi. Coada e şerpuită şi îndesată.
Desfăşurare: Îmi vine rândul. Casierul are un ritm nebun, un fel de Speedy Gonzales combinat cu Taz The Tasmanian Devil, dar ceva mai organizat. Dau să intru în panică, n-am cum să debarasez totul în două secunde. Mă linişteşte: “Că doar nu suntem toţi la fel, fiecare cu ritmul lui.” Îmi fredonează un cântec. Nu-l ştiu, probabil eram prea mică pe vremea când se difuza la radio. Aruncă replici haioase în vreo patru limbi străine. Scoate onomatopee de poftă când dă peste casoleta de îngheţată. Se întreţine şi cu cel care urmează la coadă. E ultima lui oră de muncă într-un weekend în care mai toţi ceilalţi au stat pe canapea, dar zău dacă am mai văzut pe cineva muncind cu atâta plăcere şi molipsindu-i şi pe cei din jur.
De-atunci mă tot gândesc cum să fac să-l clonez.

câteodată te mai şi opreşti

oompa — Thu, 28 Apr 2011 13:58:39 +0000

~~~

Foto de andreiard

încă mai simt gustul

oompa — Sat, 02 Apr 2011 16:27:01 +0000

Nu am scrupule de documentarist, așa că nimic nu mă împiedică să-mi aduc aminte de felul în care mi-am desfătat papilele în septembrie anul trecut. Ah, chebapul de pe străduțe, după ce-am căutat la deal și la vale un anume local și ne-am așezat la nimereală (tare bine-am făcut!). Ah, ayranul răcoros care să spele iuțeala. Ah, cel mai bun mic dejun, în aer liber, la o masă de lemn, lângă oameni care-și citeau în tihnă ziarul.

***

Numai eu știu cât tânjesc după o vacanță în 2-3-4-5 (cu cât numărul crește, cu atât e parcă mai fain)…

Și of, că mi-a expirat contul Pro de flickr.

mare e hipermarketul lui Dumnezeu

oompa — Mon, 07 Feb 2011 14:28:51 +0000

Cum duminică seara în aceste sălaşuri ale pierzaniei banilor din portofel cam bate vântul, atât pe culoare, cât şi pe rafturile propriu-zise (oamenii au avut grijă să dea iama cum se cuvine), am putut să casc gura în voie la toate minunăţiile.
Nu mă aşteptam însă ca minunăţiile să fie dintre cele sfinte, folosite ca pildă în slujbele de duminică, din gama celor cu apa transformată-n vin şi cei doi peşti care-au hrănit o metropolă întreagă.

Habar n-aveam că Biblia concurează serios bestsellerurile lui Jamie. Reţeta o fi a lui Isus sau a Sfântului Duh? Că, zău, n-am încredere în gusturile celui de-al doilea – cum poţi să dai indicaţii despre ingrediente când n-ai avut niciodată papile gustative cu care să le pui la-ncercare?