dailycrap

§

§

§

§

§

Picioarele-mi erau pline de vanatai care s-au ascuns intre timp sub o ţâră de bronz. Nu acuz pe nimeni de violenta domestica, dar sunt sigura ca, daca te-ai lovi intr-adevar in coltul unui dulap, nimeni n-ar crede ca n-ai avut de fapt intalnire cu pumnul si nu le-ai scoate compatimirea din cap nici macar cu fierul inrosit in flacarile iadului.
Vanataile sunt intotdeauna semne de buna purtare si trec cu siguranta pana ma marit, de-asta le si alint cu privirea. Petele movulii se potrivesc numai bine pe pielea intinsa a coapsei, ca niste semne de carte care sa-mi aminteasca unde-am ramas cu rasfoitul sufletului. Nu se numara insa in pagini, ci in spite de bicicleta.
Uitasem cum se tine ghidonul si ca trebuie sa claxonezi si sa dai din maini, uitasem cum e sa te simti liber de-a dreptul, fara “in acest moment” si “doar pana la incruntatura vecinului”, cum e sa-ti fie drag, pur si simplu, sa te uiti la oameni fara sa te temi de ce ar putea parcurge traseul infinitezimal creier-gura, cum e sa nu crezi ca ispasesti o pedeapsa intre asfalt si betoane. Uitasem cum sa ma bucur de-o bere, o tigara si o punga cu bomboane. Uitasem multe si mi le-am reamintit.
Stiu ca nu mai pot sa ma dau asa in montagnes russes, in fond nu mi-au placut niciodata senzatiile tari si, dintr-un oarecare motiv, coborarea dureaza din ce in ce mai mult si e tot mai greu sa ajungi in varf. Vreau o calatorie linistita cu trenuletul, sa-mi sprijin barbia de genunchi si sa privesc doar trifoiul pe langa care trec. Directia: vest.

Am vazut ca se poarta fotografiile cu plasa de carti cumparata la Bookfest, adevarul e ca mi-ar fi lene sa insir titluri si autori, asa ca ma alatur acestei lepse neoficiale si pun si eu o poza, sa va chiombiti incercand sa descifrati scrisul de pe cotor.

Pentru cele vreo doua ore pe care am reusit sa le rup ca sa haladuiesc la-ntamplare (targurile de carte isi pierd orice haz cand trebuie sa stai zece ore in picioare, cu ochii-n patru la rafturi si cumparatori, va jur, oftez dupa vremurile de odinioara), m-am intors acasa cu mai multe tiparituri decat mi-as fi imaginat (refuz sa calculez costul total, neg evidentele cu indarjire).

Scurte observatii mai mult sau mai putin malitioase:
- Capitanul Chilotila am vazut c-a facut furori, toata lumea l-a observat si l-a comentat pe bloguri, adevaru-i ca pana si mie mi-a atras atentia, era plasat strategic. Din pacate, n-am dat si peste mascota imbracata corespunzator, jur ca m-as fi tras in poza cu ea, cum se inghesuia lumea sa-si puna capul pe corpuri de cocalar si pitipoanca la taraba cu “Atlasul de mitocanie urbana”.

- Am incurcat editura Ideea Europeana cu cea a Institutului European. Dupa ce m-am lamurit si m-am descalcit, am asteptat dupa o doamna intre doua varste sa termine de vorbit la telefon despre sarmale si alte bucatareli ca sa pot sa cumpar si eu o carte subtirica la suprapret (care nici n-avea eticheta sa anunte acest fapt, ca as fi facut cale-ntoarsa). Nu stiu daca-i o tendinta generala, dar, ca editura mica, dupa ce ca distributia e vai de capul ei, ai un stand amarat in fundul pavilionului si lumea oricum nu se-nghesuie sa-ti cumpere cartile, de ce sa mai faci si tot posibilul sa-ti alungi cititorii?

- Lansarile la care vorbeau aceleasi si aceleasi figuri. Ori plictisitoare de te-apuca bataitul pe loc, cascatul si alte cele cam nepoliticoase, implorand pe toti zeii sa se termine odata si s-apuci sa iei autograf, ori atat de pline de laude desantate ba la adresa autorului (“Xulica poate sa scrie bine orice, trece de la un gen la altul cu atata usurinta incat ma astept ca in curand sa existe un targ de carte la care toate cartile sa fie scrise de el”), ba la cea a editorului, ba la a standului propriu-zis (ce frumos si aerisit e!), incat ti se facea gura punga, gandindu-te cat le place unora sa dea cu limbuta si altora sa primeasca prinosul de recunostinta.
M-am nimerit din fericire si la a doua parte a lansarii lui Serban Anghene, la care-a vorbit autorul (am ratat discursul criticilor, n-am nicio parere de rau) si, surpriza, domnul tata al autorului (care nu mai e sef de departament). A vorbit haios si autentic, gura de apa proaspata fata de intrunirile de mai sus. Niste nedumeriti de prin public ma chestionau de zor, probabil aveam fata de om informat: “Cine e domnu’ care vorbeste?” – “Tatal autorului”. Stau ei ce stau, ceva parca nu le pica bine. “Si… tatal autorului e un critic important?” – “Nu, e doar tatal autorului”. La sfarsit a aparut si mama autorului, ca sa se intregeasca tabloul. Am luat autograf, cam pe fuga, caci trebuia sa-mi reiau rolul de Cerber, dar m-am rusinat subit si n-am mai marturisit ca tocmai ce il mentionasem pe Supermen in lucrarea de disertatie, ca sa intre-n posteritate si prin studii academice.

- Pe la standul Humanitas am trecut in fuga, sa-i cumpar maica-mii jurnalul Oanei Pellea, m-a rugat sfios la telefon, pacat ca imi zisese abia la o zi dupa lansare, sa-i fi luat si autograf, tot se-apropie ziua ei si habar n-am ce sa-i cumpar (am observat ca, de la un punct incolo, e din ce in ce mai greu sa cumperi cadouri parintilor. Cate perechi de cercei si cate cravate sa oferi unui om care te-a nascut si crescut?).
Cand ma-ndreptam spre casa de marcat, numai ce zaresc o masa rotunda, cu o hartie pe care scria “Sesiune de autografe”, o carte si alaturi, pe un scaun, un batranel cu o palarie de paie. Cand ma uit la coperta, numai ce-mi dau seama ca era tocmai Gheorghe Florescu, de care abia va vorbisem, cu ale sale “Confesiuni”, singur cuc, cu mainile incrucisate peste tablia mesei. M-am repezit repede la raft, am inhatat cartea si m-am dus apoi glont la el, pe jumatate necajita ca nu se arata nimeni interesat, recunosc, viata chiar e nedreapta. M-a rugat ca, dupa ce-o citesc, sa-i scriu pe mail ce impresie mi-a lasat si, cum sunt convinsa ca ar aproba si s-ar bucura, va las si voua adresa, sa-i spuneti parerile: gheorgheilieflorescu la yahoo punct com.

- In final, pe scurt, sa nu credeti nicio cifra din cele date de edituri, toti au avut vanzari fabuloase si tiraje intregi epuizate in cateva zile (asta in caz ca au facut publice niste cifre, altii se abtin complet, de parca-i intrebi de numarul de la chiloti). Se stie ca-s umflate, practica-i veche si o si recunosc pe la o bere, pe la un colt, doar de ochii lumii le e teama si se-arata unul altuia cu cioara vopsita fosforescent.