dailycrap

Se ştie, când n-ai idei, o leapşă e mai mult decât binevenită.

Câte cărţi ai citit până acum în 2010?

24. Cam ăsta ar fi ritmul meu normal, n-am fost nici mai harnică, nici mai leneşă într-ale cititului.

Câte cărţi de ficţiune şi câte de non-ficţiune?

8 non-ficţiune şi restul ficţiune. Întotdeauna am fost de partea imaginaţiei, deşi în ultima vreme mă tentează jurnalele. Nu suficient ca să încline balanța.

Care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?

6 femei și restul bărbați. Se pare că, la fel ca în bucătăriile de lux, bărbații sunt mai des întâlniți, dacă nu mai pricepuți.

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

Şi Hams Şi Regretel, de departe.

Care e cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin până acum în 2010?

Eşti un animal, Viskovitz. Măcar am luat-o la reducere, aşa că nu mi-a părut prea rău.

Ai început vreo carte şi n-ai putut să o termini?

Da, Florin Lăzărescu - Ce se ştie despre ursul panda. Dar nu pentru că mi s-a părut ilizibilă, ci pentru că apăruse ceva mai tentant în momentul respectiv, aşa că stă citită pe sfert de vreo trei luni. Trebuie s-o reiau cât de curând, mă simt prost când mă gândesc cum am abandonat-o.

Care e cea mai veche carte citită?

Războiul lumilor (1898).

Dar cea mai nouă?

Rendez-vous cu lumea, Aurora Liiceanu (2010).

Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă – Haruki Murakami

La egalitate, cu câte patru litere, Rant, Slam şi Wyrm.

Cea mai lungă şi cea mai scurtă carte?

Cu ochii larg închişi – 120 pagini.

Umbra torţionarului, Gene Wolfe – 448 pagini.

Se vede că mă sperie tomurile de câte un kilogram, cum aş putea să le car prin autobuz?

Câte cărţi împrumutate şi/sau de la bibliotecă?

2 împrumutate, 0 de la bibliotecă. N-am mai luat cărţi de la bibliotecă din anul al doilea de facultate, iar acum mi se pare mult prea complicat să-mi reiau obiceiul, mai ales când am atâtea necitite pe rafturile proprii.

Câte cărţi citite sunt traduceri?

10 (restul sunt ori autohtone, ori citite în engleză).

Care e cel mai citit autor anul acesta?

Gene Wolfe, cu cele două cărţi din seria Cartea Soarelui Nou apărute până acum în limba română.

Ai recitit vreo carte?

Nu, nu-mi stă în fire. Sunt prea multe neparcursele ca să irosesc timpul cu asta.

Care e personajul preferat din cărţile citite până acum în 2010?

Piticul peltic Usi şi piticul sfătos Altfred din Şi Hams Şi Regretel.

Ce ţări ai vizitat prin cărţile citite?

Marea Britanie, America şi niscaiva alte planete.

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?

Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri (Hannah Green). Recomandată de un profesor în primii ani de facultate. Nu mi-au trebuit decât cinci ani ca s-o parcurg, aşa că, dacă îmi lăudaţi vreo carte, trebuie să aveţi răbdare din belşug până reuşesc să-mi formez părerea.

Ce scriitori descoperiţi în 2010 ai vrea să citeşti mai mult?

Wolfe şi Wells (vai de capul meu, doi titani SF şi eu doar acum pun mâna pe ei).

E vreo carte a cărei lectură îţi pare rău că ai amânat-o?

Ar fi o listă-ntreagă. Cel mai mult mă mustră conştiinţa pentru Aripa dreaptă, amânată atât pentru că ar trebui să recitesc primele două volume ale trilogiei, căci altfel n-aş putea lega firele, şi pentru Jurnalul Sylviei Plath (e gros şi mă inhibă, ce motiv superficial).

Pentru că prea duc o viaţă mic-burgheză (bem, fumăm, dar nu ne uităm la Mad Men până târziu în noapte, căci chipul ne trădează) şi pentru că nu mai reuşesc să mă mobilizez decât pentru vreo lansare de carte sau alt eveniment asemănător, iată ceva suficient de “printre preferinţe”, dar şi de “nu chiar în tipar” ca să aştept cu oarecare nerăbdare să-mi târşâi picioarele într-acolo. În plus, voi aţi fi putut rezista unei invitaţii personalizate (primite într-o carte)? Eu una, nu.

~~~

Eu citesc Kamikaze. Câteodată cumpăr mai multe numere, pentru că de la chioşc până acasă mai vizitez şi poşta, alimentara sau aprozarul şi invariabil uit revista pe tejghea. Aşa că a doua zi trebuie s-o cumpăr iar, dar am grijă să mă duc la un alt nene amabil, să nu mă fac de râs că dau banii pe acelaşi lucru în fiecare zi. Astfel, dacă toţi cititorii ar fi ca mine, vânzările ar creşte şi graficele ar exploda, iar directorii ar cădea pe gânduri în redacţie, neputând să-şi explice un atare fenomen miraculos.

Ei bine, în Kamikaze l-am citit pe Matei Florian vorbind despre Matei Florian deghizat ghiduş (nu însă şi peltic) într-un critic scorţos, cu ochelarii pe nas (chiar dacă nu poartă, ei se află de fapt în interior, dincolo de iris). Exerciţiul mi-a amintit insistent de o crudă realitate – ce se întâmplă când oamenii se iau mult prea în serios şi uită ce trebuie să facă de fapt în spaţiul alocat la gazetă: nu să impresioneze amfiteatre de tinere admise la Litere care-i sorb fiecare cuvânt de parcă s-ar hrăni direct de la ţâţa culturii, ci să-mi spună mie, un om nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar care vrea să ştie, să cumpere şi să citească în pat-autobuz-fotoliu-parc cartea cu pricina, dacă ar fi sau nu cazul s-o fac.

M.F.-criticul spune despre M.F.-scriitorul:

«Aroncotruşian în simţire, lipsit însă de efigia imanentă a maestrului, cultivînd un soi de convalescenţă condescendentă ce virează mai apoi într-o concreteţe doar aparent implacabilă, opac şi teluric doar în măsura în care aceste trăsături îi servesc demersului său metafizic-ilizibil, imnograf fără realizări deosebite („aurist, tu rist, ea ristă, el e fant, noi fantă tristă“), cu tendinţe blînd-jubilatorii perfect congruente cu disfuncţii eminamente iritante şi disfonice, tardiv şi inadecvat, Matei Florian îşi plasează romanul Şi Hams Şi Regretel pe o orbită de dimensiuni modeste ce pulsează vag-levitaţional între meditaţiile lui Crevedia din Bulgări şi stele şi lirismul pătimaş-desuet tip Neutral Milk Hotel din „Three Peaches“.»

Azi am făcut muncă de detectiv cu pipă în colţul gurii, ca să văd cine l-a supărat într-atât încât să-i fie sursă de inspiraţie şi să mă binedispună ca efect secundar. Şi-am găsit aşa:

«Scrisorile de dragoste sunt atinse de un ludic anarhic, pline de alunecări pe semnificant şi de mărturisiri ultimative, oscilând haotic între imprecaţie şi spovedanie masochistă. [...] amintirile „reale“ sunt invadate de imaginarul din Băiuţeii, de la lecturi şcolare la transmisiuni fotbalistice, mixând clişee din folclorul copiilor şi cultura pop, intertexte trăznite şi sugestii autoreflexive, glosolalii alintate şi calambururi incontinente. [...]»* Ş.a.m.d.  ş.a.m.d.

Şi-ar mai fi, căci doar unul nu e suficient, ba încep să cred că se-nmulţesc şi-ajung câtă frunză, câtă iarbă:

“Va fi, de asemenea, o construcţie multistratificată, plasată în irealitate, din care un cititor răbdător ar putea, cu oarecare strădanii, să extragă cîteva piese de puzzle ale unei posibile realităţi de fond. Această construcţie e una volatilă, înşelătoare, lipsită, în mod voit, de coloana vertebrală a epicului, e un castel în nori construit numai şi numai din limbaj.”**

Să nu mai citez, că mă-ntristez.

N-o să mă apuc să scriu de ce mi-a plăcut mie Şi Hams Şi Regretel în felul acela în care nu-i faci reclamă ţipând la colţ de stradă, ci şuşotind deasupra unei cafele şi împărţind cartea cu un “Ia-o, trebuie neapărat s-o citeşti”, de ce pe did a făcut-o să povestească despre frigul adus de piticii blânzi şi pe mine despre bătrâneţe şi oamenii din autobuz, de ce m-am minunat că Florian cel tânăr scrie aşa cum aş fi vrut eu, dacă m-aş fi născut într-o altă dimineaţă dintr-un alt deceniu.
O să spun doar că voi, domnilor, nu scrieţi pentru mine, ci pentru presupusa voastră posteritate, pentru dorinţa teribilă de a fi citaţi în manuale şi tociţi cu scârbă de liceenii care se pregătesc de BAC, pentru amicii care vă bat prieteneşte pe spate, “ebinebineefoartebine”, sperând că le veţi întoarce favorul, în fine, ştiţi voi mai exact cum stă treaba, dar nu, nu scrieţi pentru mine.
Pentru mine scrie Matei Florian despre pitici şi despre ce mai are el chef, când găseşte puţină tihnă, pentru did, pentru ionuca, poate pentru Gruia (care i-a luat un interviu pe care nu-l puteţi citi integral nicăieri, căci Noua Literatura nu e niciodată palpabilă) şi pentru alţii ca noi. Iar asta e mult-mult mai important şi nemărginit de frumos.

* Paul Cernat, Pitici pe creier, în Revista 22, 16 feb. a.c.

** Cătălin Sturza, Experiment cu pitici, în Observator Cultural, nr. 513

The worst part of writing fiction is the fear of wasting your life behind a keyboard. The idea that, dying, you’ll realize you only ever lived on paper. Your only adventures were make-believe, and while the world fought and kissed, you sat in some dark room, masturbating and making money.

Chuck Palahniuk – My Life as a Dog, in Stranger than Fiction

Se-apropie târgul. Blogurile încep să se umple de programe, de anunțuri de lansări, de planuri de cumpărături, de dorințe literare pentru Crăciun (cel mai bun cadou, fie că ești sau nu în pană de inspirație, dar mai ales în cazul din urmă). Mă încadrez în tendințe, așa că am început să răsfoiesc cele cinci pagini împărțite pe ore, căutând ceva care să-mi atragă atenția. Am avut ce mi-am dorit, chiar cu vârf și îndesat, după cum urmează:
Miercuri, lansarea cărții “Kitsch orbitor şi geniu înaripat: Nobelul românului Cărtărescu” de Camelian Propinaţiu. Hmm, ce-avem noi aici? Un pseudonim ilar, un titlu din care nu pricep o iotă. Să cercetăm: o pagină de wikipedia cu nimic mai lămuritoare. Click pe “blog” (e de fapt un site) și iată cartea cu pricina, din care îmi permit să reproduc un citat, nu mai mult, căci pe mine pănă și măruntele rânduri de mai jos au avut darul de a mă cufunda într-o beznă în care mă zbat și acum (aștept salvarea, sub formă de iluminare artificială sau naturală):
“Dizolvarea RO si DRO în WO. Ca scriitor Român, adică nădăjduind a fi primit în preafericita Autoelită, ideal este în managementul carierei să te separi de popor, să concepi si să expulzezi cât mai departe de scumpa noastră Capitală, cum voia să plece si Labis, ori la Mălini, ori la singurul lui prieten de nădejde, un ungur, Portik Imré, la Covasna, făcând orice, dar absolut orice, numai să ți se dea timp de cea mai bună calitate, cum au avut Mircea, T. O. Bobe sau Daniel Vighi la Schloss Solitude, în edificiul baroc în formă de cochilie americană, într-una din cele mai frumoase perioade din viața mea, o perioadă idilică, dintre plimbările călare de farmec băsescian prin păduri negre istoria națională si Revoluția Futută văzându-se într-o hidosenie de țepe de să nu mai astepți nimic după Epoca Mooye decât dizolvarea RO si DRO în WO!”
Pe lângă codul inițialelor, pe care nu l-am putut sparge nici cu cel mai performant computer, epitetele aiuritoare și majusculele puse total aleatoriu (nu mă va convinge nimeni că există o logică) creează, trebuie să recunosc, un efect asemănător câtorva beri băute pe stomacul gol. Din scroll-ul rapid, căci îmi place să-mi protejez sinapsele, nu m-am putut lămuri nici măcar dacă este pro sau contra și, mai ales, a ce.
Ziua de joi nu se lasă mai prejos și mă trosnește după ceafă cu lansarea cărții “Incertitudini la răscruce” (Nică Lupu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Colecţia “Pestalozzi”) la care sunt invitaţi “inspectori şcolari, directori, cadre didactice, părinţi, elevi”. Teamă mi-e că unii domni și doamne nu pricep că “invitați” nu înseamnă “oricine trece pe-acolo și se oprește să caște gura și la standul meu înghesuit și fără microfon”, ci chiar ar trebui să includă oameni măcar în parte cunoscuți (nu orice editură poate beneficia de persoane foarte importante precum doamna Rădulescu sau Marin-Bănică, deși tare și-ar dori). Mai încolo, un inspirat a trecut în dreptul acestei rubrici chiar “publicul larg”. Aștept adăugirile în genul “copii rătăciți de părinți, cu mucii curgându-le pe bărbie”, “pensionari care nu știu unde au nimerit, dar speră să se dea ceva gratis, măcar un autograf” și “muștele care n-au fost încă nimicite de frig”.
Vineri voi încerca să nu lipsesc de la două evenimente care se anunță memorabile, chiar dacă nu din motivele dorite de organizatori: “Gaşca şi diavolul – Istoria bolnavă a domnului Manolescu – Poeţii uitaţi” – minirecital actoricesc în regia lui Puşi Dinulescu (o adevărată odisee a numelor la acest târg) și lansarea volumului “Proteine vegetale şi reţete culinare savuroase lacto – ovo – vegetariene” – profesor yoga Gregorian Bivolaru (chiar nu vreau să aflu ingredientele speciale ale acestor rețete, deși sunt probabil mai ușor de procurat decât cele sugerate de atotprezentul Jamie O.).
Profit de ocazie ca să salut editura mea preferată, deși n-am cumpărat vreodată o carte scoasă acolo și nici n-am de gând: Amurg sentimental. Nu se poate să n-o iubești. Din spate vine tare o nouă apariție (pentru mine): Cununi de stele. Ar trebui să fac un concurs de “naming” pentru o editură, din aceeași gamă, iar câștigătorul ar primi o foaie cu abțibilduri pe care scrie numele propus, să și le lipească pe toate cărțile din bibliotecă, deasupra “H”-ului sau ovalului roșu atotprezent.

***

Într-o notâ cât de cât mai serioasă, dacă aș putea (dar trebuie să stau de pază la rafturi, să nu plece lumea cu vreun volum ascuns în mâneca pardesiului, căci cine mai are bani în aceste vremuri mohorâte?), m-aș duce la cele aceste trei evenimente:

• Lansare: “Viaţa începe vineri” – Ioana Pârvulescu.   Participă: Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu (sâmbătă, de la 13, la standul Humanitas)

• Masă rotundă organizată de Ambasada Franței, cu tema: “Romanul grafic la confluenţa dintre roman şi benzile desenate” (tot sâmbătă, de la 15)

• Lansarea romanului: “Şi Hams Şi Regretel”- Matei Florian.   Prezintă: Simona Sora, Marius Chivu, Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici (idem, Polirom, ora 16.30)