dailycrap » books

cărţile care călătoresc

oompa — Thu, 28 Apr 2011 09:05:30 +0000

În mintea mea, Dave Eggers, J. Safran Foer şi Nicole Krauss sunt greu de separat. I-am descoperit cam în aceeaşi perioadă, dintr-unul într-altul, după calde şi insistente recomandări. Între timp, sursa mea de noi nume de citit s-a mutat într-un oraş mult mai prietenos cu oamenii, cărţile şi întâlnirile dintre ei.
Astă-iarnă, după multe hopuri şi peripeţii – colete care au întârziat atât de mult, încât Crăciunul a fost cât pe ce să mă prindă pe nepregătite şi-am improvizat un alt dar de pus sub brad, apoi alergat nebuneşte după un tren care ducea spre un avion care ducea spre cititorul drag, ca să îndes în mâna mesagerului buclucaşa carte -, în oraşul prietenos şi îndepărtat a ajuns “Great House” de Nicole Krauss.
Neparcursă de mine, dar am uneori intuiţii privitoare la ce-ar fi potrivit pentru alţii chiar fără să experimentez direct.
Aseară am primit un mail. Cum că în oraşul prietenos există o librărie cu nume englez pe o străduţă cu nume de prinţesă. În ea a poposit o femeie pe nume Nicole, ca să povestească despre ultima ei carte. Iar cititorul drag i-a depănat istoria volumului cartonat, care-a parcurs mulţi kilometri dus şi-ntors până să-i ajungă în mâini.
Şi asta m-a bucurat suficient cât să vă scriu aceste rânduri şi să închei cu însăşi dovada (al cărei autor e chiar poetul).

don’t I get the best fucking presents?

oompa — Sun, 19 Dec 2010 13:06:26 +0000

***

pe scurt despre nimic – 3

oompa — Wed, 08 Dec 2010 18:34:15 +0000

Direct în pâine, fără prefaţă:

“Lecturi la drum de seară” are din ce în ce mai mult sens denotativ, înghesuind cărţile între aşternuturi, la lumina veiozei.
- “Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate”, o bijuterie de carte. Experienţe carcerale, în mare parte (la început sunt câteva poveşti din copilăria idilică a autorului), într-un limbaj simplu, dar atât de bine închegat, încât nu doar că nu laşi cartea din mână, ci, după ce o termini, o mai şi recomanzi tuturor, cum fac eu aici. Eu o luasem acum mai bine de un an, din teancul cu preţuri unice, dar îşi merită cu prisosinţă şi preţul întreg.
- Ceea ce nu pot zice de “Duma Key”, achiziţionată la Gaudeamus, la megasuperredusul preţ de 20 de lei (de la aproape 80 cel de librărie). Cât am dat, atâta face. Iar asta nu neapărat din pricina scriiturii, ci a redactării cu picioarele (ru-şi-ni-că) – e plină cartea de greşeli de tastare, cred că nenea sau tanti redactorul (nu mai ţin minte) se plictisea şi citea din 50 în 50 de pagini maxim. De nenumărate ori apare “vând” în loc de “vânt”, “sunt” în loc de “sun” şi alte exemple pe care nu m-am obosit să le reţin. Ştiu că asta ar ţine de fapt de corector, nu de redactor, dar cum în caseta tehnică nu apare nici umbra unui corector, presupun că n-a existat aşa ceva. Oricum, urât. Dacă aş fi dat mai mult pe volum mi-ar fi sărit ţandăra mai abitir decât se vede aici.
- M-am apucat, în sfârşit, de Jurnalul Sylviei Plath. Bucurie pentru minte, cum mă aşteptam, dar chin îndelungat pentru ochi – scris mărunt pe aproape 700 de pagini. La sfârşit îmi voi comanda probabil o altă pereche de ochelari. După primele 50 de pagini, îmi aduce aminte de jurnalul lui J. Acterian: aceleaşi sentimente de inadaptare, roluri jucate doar pentru că aşa se face, dar conştientizând teribil fiecare gest, totul pus în cuvinte de parc-ar fi ştiut că mulţi ochi vor ajunge să le citească.

La capitolul “spectatorul pasiv” mă străduiesc să intru forţat în spiritul sărbătorilor, de unde a cincisprezecea vizionare “Home Alone” şi prima “A Christmas Story” – muuult mai bun, chiar şi pentru cei care nu mai cad pe spate când văd luminiţele de pe Magheru, printre care mă număr mai nou.
“Medalia de onoare” (de unde visul că am fost angajată pe post de asistentă personală a domnului Rebengiuc, alergând ca o găină fără cap să-i cumpăr ţigări) – Pensionarul Ion I. Ion n-are cum să-ţi fie simpatic, cel puţin mie nu mi-a fost, dar, oh, cât de bine l-am înţeles. Încăpăţânat, absurd, convins că are dreptate, cu mare pricepere în autoamăgire, ţinând la aparenţe, vorbind fără să spună nimic important, cu gândul la sine chiar şi când îi aduce o aspirină nevestei. La mine în familie nimeni nu vorbeşte, aşa că ştiu cât de uşor e să zici “comunicarea rezolvă tot” şi cât de greu e de fapt să pui asta în practică.

dare de seamă – Gaudeamus

oompa — Tue, 23 Nov 2010 14:55:30 +0000

Trecu’ şi acest târg, ca atâtea altele. Lume – buluc, de renunţai să mai pui piciorul în unele standuri, că n-apucai să vezi cărţile de pe rafturi printre atâtea capete.
Oamenii – parcă mai avizi decât oricând de oferte şi megaoferte, căutând prin mormane cărţile cu bulină, cu preţ unic, cu reduceri cât mai consistente. Să arunce primul piatra cel de are portofelul burduşit, eu rezonez şi nu pot să nu admit că mi-a săltat inima de bucurie când am văzut nişte cărămizi Stephen King de la Nemira cu 20 de lei (când în librărie sunt de vreo patru ori mai scumpe) sau, în ultima zi, ofertele cu “orice carte la jumătate de preţ” ale aceleiaşi edituri.
Unii din domeniu mai aveau puţin şi scoteau fum pe nări şi urechi, căci, vezi Doamne, se strică piaţa şi din cauza asta nu reuşesc ei să vândă cârca de cărţi estimată iniţial. Eu una am mari dubii că se vinde totuşi în pierdere – nu suspectez încă editorii de tendinţe sinucigaşe în afaceri. Aşadar, din punctul de vedere al cumpărătorilor, “la mai mare”.
Lansări nu am prins, dar sunt aproape sigură că nu am pierdut nimic esenţial – aceleaşi şi-aceleaşi vorbe rostite de aceiaşi şi aceiaşi oameni. Din pasul săltat în care-am străbătut târgul, văzut-am destule lansări la care sărmanii invitaţi ajungeau să vorbească mai mult între ei, din lipsă de audienţă. Mai puţine erau cele la care se aduna puhoi de lume şi asta doar când era vorba de-un nume mai sonor – un Neagu Djuvara sau un Radu Paraschivescu.
Ce-am observat:
- la Humanitas, de cumpărai “Aer cu diamante”, primeai şi-un poster maaare cu cei patru autori. Eu m-am ales cu volumul (ce-mi e tare drag) cadou pe neaşteptate, motiv pentru care-mi scot pălăria şi mă-nclin. Mărturisesc astfel că cel mai mult mă emoţionează darurile spontane, fără vreo ocazie (când poţi suspecta mai mult obligaţia decât gândul autentic bun);
- pe undeva la cel mai înalt nivel (în sensul cât se poate de concret) era şi-un mic stand al magazinului Delicatese Florescu, în care n-am reuşit să calc până acum, deşi îmi tot propun. Borcane peste borcane cu boabe cafenii şi nume tare potrivite. Am reţinut doar Cafeaua Avedis DZ (prescurtare de la “Dumnezeeeesc”, cum scria mai mic pe etichetă);
- o dioramă sinistră a Deltei Dunării, cu nişte pelicani împăiaţi care erau, în funcţie de privitor, ori prăfuiţi şi jalnici, ori dătători de coşmaruri ecologiste, şi al cărei scop n-am reuşit să-l dibuiesc;
- multe, multe cărţi pentru copii (că doar se-apropie Crăciunul şi Moşul trebuie să aibă ce lăsa sub brad), baloane de toate culorile ce se-mpărţeau prichindeilor şi evenimente cu tineri costumaţi în clovni sau zâne, dintre care-am remarcat o fetişcană cu ciorapi de-un verde-praz pe care i-am invidiat foarte.

pe scurt despre nimic – 2

oompa — Fri, 04 Jun 2010 08:18:38 +0000

Iată că, în mod cu totul atipic, reuşesc să revin cu încă un episod, iar seria n-a murit chiar în faşă, semiavortată.
Să pornim de la tipar.

“Lecturi la drum de seară” se deschide cu “Frumoasele străine” (pe care domnul Liiceanu le-a botezat, în prezentarea de la lansare, “Frumoasele adormite”, ceea ce ni se va întâmpla probabil tuturor). După cum nu pot avea încredere în persoanele care nu consumă pic de alcool (cu excepţia motivelor medicale), aşa nu voi schimba nici măcar mărunte amabilităţi cu cei care nu vor schiţa un zâmbet citind această carte. Iar discuţii vom purta doar de la un hohot de râs în sus. Ce naiba, să scăpăm măcar cale de câteva pagini de încruntarea asta atotprezentă, de parcă suntem constipaţi de-o săptămână şi acum ne chinuim să eliminăm materia puturoasă în vasul de porţelan.
Concluzie: ar trebui să se vândă în pachete de câte două, un exemplar pentru biblioteca proprie, altul de făcut cadou.

Tot la capitolul “de pe aste plaiuri”, “Noapte bună, copii!” a lui Radu Pavel Gheo: deşi m-a cam descurajat prezentarea nefericită (probabil din spirit de economie s-a folosit un font mult prea mărunt ca să fie şi comod, iar oglinda paginii era de-a dreptul meschină, ce-aţi avut cu sărmanul cititor ochelarist), merită nişte ochii roşii şi umflaţi.
Unii ar zice “iar una de-asta despre copilăria în comunism”, dar e, desigur, mai mult decât atât. Fuga Dincolo, visată, ratată, reuşită. Visul nu e ca-n posterul de deasupra patului şi iarba nu e nicicând atât de verde precum părea. Personajele se împacă sau nu cu asta, strâng din dinţi, se dau mari cu ceea ce-au obţinut şi care nu le aduce, de fapt, nicio alinare, rămân agăţate de trecut, îşi vând viitorul pe câţiva arginţi şi nu-înţeleg, în general, unde se duc (iar uneori nici de unde vin).
Aceiaşi ani văzuţi alternativ prin perechi diferite de ochi (chiar asta e structura romanului), uneori un acelaşi episod repetat aproape fidel (pe mine paginile astea m-au plictisit, deşi am strâns din dinţi şi-am parcurs rândurile în care mi se servea ceva deja mâncat fără să sar niciunul).
Nici elementele vag supranaturale nu m-au încântat; sunt convinsă că nu întâmplător mi-a adus aminte de Maestrul și Margareta, dar efectul nu e nici pe departe atât de puternic. Se putea şi fără.
Concluzie: de dat/luat împrumut.

Trec la “spectatorul pasiv”, că prea m-am lungit cu lectura. Nu mare lucru de menţionat, niscaiva seriale, Lost terminat sub orice critică, dar cu mare priză la mistici, plângem puţin de ciudă, viaţa merge înainte.
Expoziţia lui Perjovschi prinsă în ultima zi. De unde mă aşteptam la ditamai hala, am dat peste un perete, jumătate de geam şi un sfert de tavan. Bune şi-astea. M-am amuzat în vreme ce două dudui care păzeau arta discutau cu aprindere ultima tentativă de agăţare la care au fost supuse. Zău, chiar se potriveau în decor într-un mod cu totul nestudiat.

cam multă statistică

oompa — Wed, 12 May 2010 07:37:03 +0000

Se ştie, când n-ai idei, o leapşă e mai mult decât binevenită.

Câte cărţi ai citit până acum în 2010?

24. Cam ăsta ar fi ritmul meu normal, n-am fost nici mai harnică, nici mai leneşă într-ale cititului.

Câte cărţi de ficţiune şi câte de non-ficţiune?

8 non-ficţiune şi restul ficţiune. Întotdeauna am fost de partea imaginaţiei, deşi în ultima vreme mă tentează jurnalele. Nu suficient ca să încline balanța.

Care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?

6 femei și restul bărbați. Se pare că, la fel ca în bucătăriile de lux, bărbații sunt mai des întâlniți, dacă nu mai pricepuți.

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

Şi Hams Şi Regretel, de departe.

Care e cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin până acum în 2010?

Eşti un animal, Viskovitz. Măcar am luat-o la reducere, aşa că nu mi-a părut prea rău.

Ai început vreo carte şi n-ai putut să o termini?

Da, Florin Lăzărescu - Ce se ştie despre ursul panda. Dar nu pentru că mi s-a părut ilizibilă, ci pentru că apăruse ceva mai tentant în momentul respectiv, aşa că stă citită pe sfert de vreo trei luni. Trebuie s-o reiau cât de curând, mă simt prost când mă gândesc cum am abandonat-o.

Care e cea mai veche carte citită?

Războiul lumilor (1898).

Dar cea mai nouă?

Rendez-vous cu lumea, Aurora Liiceanu (2010).

Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă – Haruki Murakami

La egalitate, cu câte patru litere, Rant, Slam şi Wyrm.

Cea mai lungă şi cea mai scurtă carte?

Cu ochii larg închişi – 120 pagini.

Umbra torţionarului, Gene Wolfe – 448 pagini.

Se vede că mă sperie tomurile de câte un kilogram, cum aş putea să le car prin autobuz?

Câte cărţi împrumutate şi/sau de la bibliotecă?

2 împrumutate, 0 de la bibliotecă. N-am mai luat cărţi de la bibliotecă din anul al doilea de facultate, iar acum mi se pare mult prea complicat să-mi reiau obiceiul, mai ales când am atâtea necitite pe rafturile proprii.

Câte cărţi citite sunt traduceri?

10 (restul sunt ori autohtone, ori citite în engleză).

Care e cel mai citit autor anul acesta?

Gene Wolfe, cu cele două cărţi din seria Cartea Soarelui Nou apărute până acum în limba română.

Ai recitit vreo carte?

Nu, nu-mi stă în fire. Sunt prea multe neparcursele ca să irosesc timpul cu asta.

Care e personajul preferat din cărţile citite până acum în 2010?

Piticul peltic Usi şi piticul sfătos Altfred din Şi Hams Şi Regretel.

Ce ţări ai vizitat prin cărţile citite?

Marea Britanie, America şi niscaiva alte planete.

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?

Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri (Hannah Green). Recomandată de un profesor în primii ani de facultate. Nu mi-au trebuit decât cinci ani ca s-o parcurg, aşa că, dacă îmi lăudaţi vreo carte, trebuie să aveţi răbdare din belşug până reuşesc să-mi formez părerea.

Ce scriitori descoperiţi în 2010 ai vrea să citeşti mai mult?

Wolfe şi Wells (vai de capul meu, doi titani SF şi eu doar acum pun mâna pe ei).

E vreo carte a cărei lectură îţi pare rău că ai amânat-o?

Ar fi o listă-ntreagă. Cel mai mult mă mustră conştiinţa pentru Aripa dreaptă, amânată atât pentru că ar trebui să recitesc primele două volume ale trilogiei, căci altfel n-aş putea lega firele, şi pentru Jurnalul Sylviei Plath (e gros şi mă inhibă, ce motiv superficial).

pe scurt despre nimic – 1 (?)

oompa — Thu, 29 Apr 2010 13:31:02 +0000

Fiindcă numai azi nu-i vineri, ceea ce îmi dă speranţe că voi supravieţui încă unei săptămâni, cred că ar fi bine să încep o serie despre “ce citişi/văzuşi/făcuşi”, având în vedere că nu găsesc energie şi cuvinte suficiente ca să scriu despre fiecare în parte.

La capitolul “lecturi la drum de seară”, după Omoară-mă! am trecut la Slam al lui Nick Hornby. Drăguţel, n-am ce reproşa, atâta că m-am cam săturat de cărţi despre care nu pot zice decât “se citesc uşor şi te prind”. După care o pui deoparte şi te apuci de alta fără să zăboveşti nici două minute, căzut pe gânduri, căci n-ai la ce. Măcar de m-ar fi vrăjit un stil cu totul deosebit, de stau să admir frumuseţea frazei chiar dacă la următoarea pagină nu mai reuşesc să ţin minte ce s-a întâmplat (cum am păţit cu “Ada sau ardoarea”). Dar nu, nici atât – în fond, aşa n-ar mai fi uşor de citit, nu? 200 de pagini în câteva ore şi-apoi de înghesuit la loc în bibliotecă. Concluzie: nu-s de cumpărat, ci de împrumutat de la un prieten pentru un drum nu prea lung cu trenul.

Capitolul “spectatorul pasiv”: cam aceleaşi probleme, cred că-s într-o fază de leneveală cerebrală, caut gunoiul cu lumânarea, altfel nu-mi explic. Comedioare pe calapod – cred că există o singură variantă de scenariu şi se mai adaptează eventual doar culoarea părului protagonistei şi dacă eroul are sau nu barbă, în funcţie de ce consideră producătorii mai sexy. Whip it ce-a mai ieşit puţin din tipar, dar poate privirea mi-e înceţoşată, sunt subiectivă, am o slăbiciune veche şi constantă pentru Ellen Page.
Aşa că am sărit într-o altă barcă, anume The Devil and Daniel Johnston. Întrucâtva pe modelul “ah, unii oameni au probleme mai mari decât ale mele, e rău dacă asta mă face să mă simt ceva mai bine?”, combinat cu “or fi ei depresivi, dar măcar sunt talentaţi, ce te faci când însă nu eşti Virginia Woolf”. De urmărit, măcar pentru asemenea întrebări.

De văzut n-am văzut mai nimic, în afară de faptul că în ditamai oraşul e teribil de greu să găseşti un laborator foto în care să nu lucreze ageamii. Când aud de cadre pătrate (deşi pe film de 35, nu pe unul adus cu nava de către extratereştri) sunt complet depăşiţi, “luaţi asta de-aici şi plecaţi unde vedeţi cu ochii”. Nu pot decât să le urez un grabnic faliment, ceea ce nu-mi rezolvă totuşi problema.

să ne vedem la un pahar de vin, lângă un vraf de cărţi

oompa — Tue, 20 Apr 2010 09:50:04 +0000

Pentru că prea duc o viaţă mic-burgheză (bem, fumăm, dar nu ne uităm la Mad Men până târziu în noapte, căci chipul ne trădează) şi pentru că nu mai reuşesc să mă mobilizez decât pentru vreo lansare de carte sau alt eveniment asemănător, iată ceva suficient de “printre preferinţe”, dar şi de “nu chiar în tipar” ca să aştept cu oarecare nerăbdare să-mi târşâi picioarele într-acolo. În plus, voi aţi fi putut rezista unei invitaţii personalizate (primite într-o carte)? Eu una, nu.

~~~

little gems in children’s books

oompa — Fri, 16 Apr 2010 08:26:46 +0000

- One in trinkinion. - Trinkinion? - It’s a pixie number. It is higher than infinity. - There’s nothing higher than infinity. - Yes there is. Trinkinion. It is so high it makes infinity look small. It is the number … Continue reading →

piticilor, ce-au avut cu voi?

oompa — Thu, 08 Apr 2010 10:26:22 +0000

Eu citesc Kamikaze. Câteodată cumpăr mai multe numere, pentru că de la chioşc până acasă mai vizitez şi poşta, alimentara sau aprozarul şi invariabil uit revista pe tejghea. Aşa că a doua zi trebuie s-o cumpăr iar, dar am grijă să mă duc la un alt nene amabil, să nu mă fac de râs că dau banii pe acelaşi lucru în fiecare zi. Astfel, dacă toţi cititorii ar fi ca mine, vânzările ar creşte şi graficele ar exploda, iar directorii ar cădea pe gânduri în redacţie, neputând să-şi explice un atare fenomen miraculos.

Ei bine, în Kamikaze l-am citit pe Matei Florian vorbind despre Matei Florian deghizat ghiduş (nu însă şi peltic) într-un critic scorţos, cu ochelarii pe nas (chiar dacă nu poartă, ei se află de fapt în interior, dincolo de iris). Exerciţiul mi-a amintit insistent de o crudă realitate – ce se întâmplă când oamenii se iau mult prea în serios şi uită ce trebuie să facă de fapt în spaţiul alocat la gazetă: nu să impresioneze amfiteatre de tinere admise la Litere care-i sorb fiecare cuvânt de parcă s-ar hrăni direct de la ţâţa culturii, ci să-mi spună mie, un om nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar care vrea să ştie, să cumpere şi să citească în pat-autobuz-fotoliu-parc cartea cu pricina, dacă ar fi sau nu cazul s-o fac.

M.F.-criticul spune despre M.F.-scriitorul:

«Aroncotruşian în simţire, lipsit însă de efigia imanentă a maestrului, cultivînd un soi de convalescenţă condescendentă ce virează mai apoi într-o concreteţe doar aparent implacabilă, opac şi teluric doar în măsura în care aceste trăsături îi servesc demersului său metafizic-ilizibil, imnograf fără realizări deosebite („aurist, tu rist, ea ristă, el e fant, noi fantă tristă“), cu tendinţe blînd-jubilatorii perfect congruente cu disfuncţii eminamente iritante şi disfonice, tardiv şi inadecvat, Matei Florian îşi plasează romanul Şi Hams Şi Regretel pe o orbită de dimensiuni modeste ce pulsează vag-levitaţional între meditaţiile lui Crevedia din Bulgări şi stele şi lirismul pătimaş-desuet tip Neutral Milk Hotel din „Three Peaches“.»

Azi am făcut muncă de detectiv cu pipă în colţul gurii, ca să văd cine l-a supărat într-atât încât să-i fie sursă de inspiraţie şi să mă binedispună ca efect secundar. Şi-am găsit aşa:

«Scrisorile de dragoste sunt atinse de un ludic anarhic, pline de alunecări pe semnificant şi de mărturisiri ultimative, oscilând haotic între imprecaţie şi spovedanie masochistă. [...] amintirile „reale“ sunt invadate de imaginarul din Băiuţeii, de la lecturi şcolare la transmisiuni fotbalistice, mixând clişee din folclorul copiilor şi cultura pop, intertexte trăznite şi sugestii autoreflexive, glosolalii alintate şi calambururi incontinente. [...]»* Ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Şi-ar mai fi, căci doar unul nu e suficient, ba încep să cred că se-nmulţesc şi-ajung câtă frunză, câtă iarbă:

“Va fi, de asemenea, o construcţie multistratificată, plasată în irealitate, din care un cititor răbdător ar putea, cu oarecare strădanii, să extragă cîteva piese de puzzle ale unei posibile realităţi de fond. Această construcţie e una volatilă, înşelătoare, lipsită, în mod voit, de coloana vertebrală a epicului, e un castel în nori construit numai şi numai din limbaj.”**

Să nu mai citez, că mă-ntristez.

N-o să mă apuc să scriu de ce mi-a plăcut mie Şi Hams Şi Regretel în felul acela în care nu-i faci reclamă ţipând la colţ de stradă, ci şuşotind deasupra unei cafele şi împărţind cartea cu un “Ia-o, trebuie neapărat s-o citeşti”, de ce pe did a făcut-o să povestească despre frigul adus de piticii blânzi şi pe mine despre bătrâneţe şi oamenii din autobuz, de ce m-am minunat că Florian cel tânăr scrie aşa cum aş fi vrut eu, dacă m-aş fi născut într-o altă dimineaţă dintr-un alt deceniu.
O să spun doar că voi, domnilor, nu scrieţi pentru mine, ci pentru presupusa voastră posteritate, pentru dorinţa teribilă de a fi citaţi în manuale şi tociţi cu scârbă de liceenii care se pregătesc de BAC, pentru amicii care vă bat prieteneşte pe spate, “ebinebineefoartebine”, sperând că le veţi întoarce favorul, în fine, ştiţi voi mai exact cum stă treaba, dar nu, nu scrieţi pentru mine.
Pentru mine scrie Matei Florian despre pitici şi despre ce mai are el chef, când găseşte puţină tihnă, pentru did, pentru ionuca, poate pentru Gruia (care i-a luat un interviu pe care nu-l puteţi citi integral nicăieri, căci Noua Literatura nu e niciodată palpabilă) şi pentru alţii ca noi. Iar asta e mult-mult mai important şi nemărginit de frumos.