dailycrap

Fiindcă abia aştept să comand colivă online şi să mă înfrupt fără nicio remuşcare că mestec cruci în lipsa oricărei ocazii speciale, nu cred c-ar fi nepotrivit să vorbesc despre propria înmormântare (se cheamă aşa şi dacă-s câţiva pumni de cenuşă?) şi muzica pe care-aş vrea să o asculte puţinii participanţi.

Acum câţiva ani îmi alesesem şi blugii în care voiam să odihnesc pentru vecie şi era neapărat necesar ca asta să se petreacă pe Smells like teen spirit. Între timp blugii s-au rupt întru neutilizare şi nici Kurt nu mai e lipit pe uşă, de unde să mă privească abătut.

Cum n-am pretenţii absurde a la Mioriţa, cu “să beţi şi să vă veseliţi, cu-o moarte toţi suntem datori”, căci ştiu bine că nici eu n-aş fi în stare şi mi-ar sta totul în gât, n-o să fie nici muzică de horă şi nici Obladi Oblada, life goes on, lalala.
În schimb, n-aş protesta din lumea de dincolo dacă s-ar asculta:
- No surprises a lui Radiohead (ba ar fi bună chiar şi o discografie completă, pe principiul “să fie pe sufletul ei, că mult i-au mai plăcut”);
- Daniel Johnston cu True love will find you in the end (ca încurajare pentru cei rămaşi);
- Death Cab for Cutie cu I will follow you into the dark şi Snow Patrol cu Set the fire to the third bar (emo-ul din mine va renaşte din cenuşă, e o certitudine, nu mă ruşinez);
- Sirens de la Byron, Ceaţă cântat de Ada Milea şi, hai, treacă de la mine, Andrieş cu Un om fericit (căci nici ai noştri nu-s mai prejos).

Singura părere de rău e că situaţia nu-mi va permite să asist şi eu, fie şi pe nesimţite, la aşa mândreţe de selecţie muzicală. Dar, deh, asta-i moartea…

Pentru că o sperii pe Moutona la metrou (deşi aş jura că am fost mereu la fel, atâta că M., de când cu Băiatul, e scumpă la vedere şi mi-a uitat defectele caracteristice) bodogănind tinerii care se-mping în mine ca la stână, de-am ajuns precum babele scofâlcite cu haină şi căciulă de blană, hai să continui totuşi ziua într-o notă mai veselă.
Măcar pentru că nu mai ninge şi tot am motiv de zâmbit/râs tâmp în faţa ecranului, atrăgând privirile întrebătoare-uite-o-şi-pe-asta-ce-nebună-e ale colegilor de suferinţă. Plus:
- tocmai când mă gândeam ce nedreaptă am fost cu Pete Doherty înainte să ascult Babyshambles şi că oh, vai, trebuie neapărat să-i descarc iar albumele, cei de la Guerrilla îmi citesc din nou gândurile şi bagă Delivery;
- după ce ieri am făcut spume colective împotriva Poştei Române, care mi-a rătăcit sezonul 2 din Mad Men, am plănuit o reclamaţie scrisă, cu număr de înregistrare (nu mă încurc, fac totul ca la carte) şi m-am plâns la amazon, care mi-au returnat pe dată banii, scuzându-se de parcă ar fi fost vina lor, seara primesc în poştă aviz să-mi ridic măreţul dvd (dansul fericirii);
- azi pisica nu-i acasă, aşa că subalternii joacă şi ei pe unde pot, în special pe, sub şi în lateralul biroului, ah, dezmăţ (sunt cunoscută pentru tendinţa de a exagera);
- am descoperit cântecul ăsta care, ignorând videoclipul uşor jenant (îmi place să cred că de vină-i bugetul de austeritate), e numai bun pentru o după-amiază pre-weekend:

I’m about to show what nobody shows
and you’re about to see what nobody’s seen
And it feels so good…

Pentru că nu de mult s-au făcut optsprezece ani de când nu mai e, pentru că dacă s-ar inventa maşina timpului şi aş putea-o folosi o singură dată, m-aş teleporta în public la un concert de-ale lui, pentru că m-am enervat cumplit când n-a fost pe locul întâi în “VH1 Top 100 Greatest Voices”, pentru că mă face să simt că cel mai bun lucru din lume e să fii tânăr, întreg şi viu:

Cui zice ca asta e o blasfemie, ii tai nasul!

M-a apucat marele amor abia dupa concertul in care-am stat mult prea departe de scena, lipaind mai bine de-un ceas in apa pana la glezne, cu degetele zbarcite si nesavurandu-l mai deloc. Asa-i soarta, tine musai sa-mi demonstreze ca are simtul umorului, acum as sta de cinci ori pe-atat numai sa-i mai aud.
Cand gasesc niste muzici care-mi plac atat de mult, imi doresc cu o ardoare greu de imaginat:
- sa existe reincarnare,
- sa ma intrupez in barbat data viitoare,
- barbatul sa fie unul frumos si cu mare talent muzical,
- pe langa asta, sa aiba si sansa (Doamne, nu-ti bate joc trimitandu-ma sa ma nasc in Kargazstan).
De restul m-as ocupa eu.
Nu cred ca poate exista ceva mai imbatator pe lumea asta decat sa faci zeci de mii de oameni sa cante odata cu tine, imbratisandu-te iar si iar din priviri, sa-i faci sa planga si sa rada cu doar cateva cuvinte care ti-au iesit de pe buze, sa iubesti ceea ce faci si milioane de necunoscuti sa te iubeasca pentru asta.
Oare am adunat suficienta karma pozitiva?

Cineva tine musai sa-mi strice zilele de vineri, dar n-am de gand sa cedez presiunilor inainte sa-mi fac inele si bratari din parul uraciosului.

De dimineata, o coincidenta simpatica (ca mai toate coincidentele; daca nu pot fi caracterizate asa, nu exista): imi iau pentru prima oara The New York Times Book Review si, chiar pe pagina intai, vad recenzia lui Timothy Egan la ultima carte a lui Dave Eggers, Zeitoun, pe care tocmai ce-am terminat-o de citit. Si de care, sunt sigura, n-a auzit inca nici naiba pe-aici (ei, se poate spune ca acum au auzit totusi cei cativa cititori ai revistei) si nici nu cred ca se-ncumeta cineva sa cumpere drepturile de traducere, din motive necunoscute, cum nu s-au apropiat nici de A Heartbreaking Work of Staggering Genius. Au masacrat in schimb titlul You Shall Know Our Velocity, de nu m-as fi apucat in veci de o carte numita Sa te tii alergatura!, noroc ca stiam despre cine-i vorba.
Si, ca tot voiam sa insir niscaiva impresii legate de Zeitoun, prefer sa fiu precauta si sa intreb inainte: va intereseaza asa ceva? Sau sunt deja arhisuficiente blogurile care functioneaza exclusiv ca jurnal de lectura?

Vineri am cele mai concrete dorinte. Azi vreau cu ardoare o Diana mini – functioneaza cu film de 35, aleluia!, si e numai buna de strecurat in geanta. Sunt putin reticenta la plasticul de trei lei, dar chiar si plasticul de 3000 de lei s-a dovedit, in fapt, tot de doi bani, macar Diana e mai onesta.
Pana una-alta, ar trebui sa ma dumeresc cum functioneaza Zenitul. Oare cate filme e social acceptabil sa strici pana obtii un cadru decent?

Dragos ma intreaba ce inseamna Mihail Sebastian pentru mine. Cu riscul de a oripila, spun franc: mai nimic. Am citit doar Accidentul si Orasul cu salcami, aparute intr-un singur volum in colectia Romanul de dragoste si asta cu prea mult timp in urma, pe la inceputul liceului. Sunt faimoasa pentru ca nu tin minte decat 10% din ce citesc (ii admir in schimb profund pe cei care pot descrie in amanunt cum era imbracat un anume personaj dintr-o carte), ba chiar cumpar de mai multe ori acelasi volum, uitand ca am deja un exemplar in biblioteca. Astept cu deosebit interes batranetea, poate atunci voi fi mai agera la minte.

Maria Raducanu – Cristina