dailycrap

Fiindcă numai azi nu-i vineri, ceea ce îmi dă speranţe că voi supravieţui încă unei săptămâni, cred că ar fi bine să încep o serie despre “ce citişi/văzuşi/făcuşi”, având în vedere că nu găsesc energie şi cuvinte suficiente ca să scriu despre fiecare în parte.

La capitolul “lecturi la drum de seară”, după Omoară-mă! am trecut la Slam al lui Nick Hornby. Drăguţel, n-am ce reproşa, atâta că m-am cam săturat de cărţi despre care nu pot zice decât “se citesc uşor şi te prind”. După care o pui deoparte şi te apuci de alta fără să zăboveşti nici două minute, căzut pe gânduri, căci n-ai la ce. Măcar de m-ar fi vrăjit un stil cu totul deosebit, de stau să admir frumuseţea frazei chiar dacă la următoarea pagină nu mai reuşesc să ţin minte ce s-a întâmplat (cum am păţit cu “Ada sau ardoarea”). Dar nu, nici atât – în fond, aşa n-ar mai fi uşor de citit, nu? 200 de pagini în câteva ore şi-apoi de înghesuit la loc în bibliotecă. Concluzie: nu-s de cumpărat, ci de împrumutat de la un prieten pentru un drum nu prea lung cu trenul.

Capitolul “spectatorul pasiv”: cam aceleaşi probleme, cred că-s într-o fază de leneveală cerebrală, caut gunoiul cu lumânarea, altfel nu-mi explic. Comedioare pe calapod – cred că există o singură variantă de scenariu şi se mai adaptează eventual doar culoarea părului protagonistei şi dacă eroul are sau nu barbă, în funcţie de ce consideră producătorii mai sexy. Whip it ce-a mai ieşit puţin din tipar, dar poate privirea mi-e înceţoşată, sunt subiectivă, am o slăbiciune veche şi constantă pentru Ellen Page.
Aşa că am sărit într-o altă barcă, anume The Devil and Daniel Johnston. Întrucâtva pe modelul “ah, unii oameni au probleme mai mari decât ale mele, e rău dacă asta mă face să mă simt ceva mai bine?”, combinat cu “or fi ei depresivi, dar măcar sunt talentaţi, ce te faci când însă nu eşti Virginia Woolf”. De urmărit, măcar pentru asemenea întrebări.

De văzut n-am văzut mai nimic, în afară de faptul că în ditamai oraşul e teribil de greu să găseşti un laborator foto în care să nu lucreze ageamii. Când aud de cadre pătrate (deşi pe film de 35, nu pe unul adus cu nava de către extratereştri) sunt complet depăşiţi, “luaţi asta de-aici şi plecaţi unde vedeţi cu ochii”. Nu pot decât să le urez un grabnic faliment, ceea ce nu-mi rezolvă totuşi problema.

După ce că e luni şi am început să mă conving din ce în ce că această iarnă nu se va termina niciodată sau cel puţin nu înainte să murim cu toţii îngropaţi în nămeţi, cu gâturile frânte după ce alunecăm pe gheaţă sau înecaţi în bălţile ce au luat locul tuturor trecerilor de pietoni…
Deci, după cum ziceam, după ce că e luni, am şi răcit zdravăn, lucru deloc de mirare pentru toţi cei care ştiu că părinţii mei au început să-şi piardă din calităţile umane şi au în schimb trăsături de reptilă, de unde nevoia de a crea în casă un microclimat duşmănos oricăror forme normale de viaţă, în care eu dârdăi sub o plapumă şi două pături. Am încercat să-mi verbalizez nemulţumirea în câteva rânduri, dar am primit în schimb doar nişte priviri confuze (de fapt, nici nu sunt sigură că mă vedeau, dădeau mai degrabă impresia că admiră peisajul din spatele meu), aşa că, oricâte păreri de rău s-ar aduna, nu mai calc pe la vatră până ce temperaturile de afară nu ating minim douăzeci şi două de grade (şi anume niciodată, căci iarna asta nu se va termina în veci).
E cert, mă aflu într-o fundătură. Simt cum putrezesc pe scaun fără putinţă de sustragere, omorându-mi fără milă jumătate din viaţă (căci da, aceasta nu e constituită din zile de 24 de ore, trebuie să le scad pe cele în care dorm şi o visez pe Elena Băsescu). Îmi omor zilele şi mă doare sufletul făcând asta, dar şi mai mult mă doare când aştept să sune telefonul, implorându-l cu cerul şi cu pământul, şi el rămâne mut şi nepăsător, ca o bucată de fier ce este. Da, nimeni nu este interesat de mine şi de capacităţile mele suficient cât să-şi dorească să mă vadă măcar la faţă, de unde deduc că nu posed de fapt aceste capacităţi şi voi ieşi la pensie tot de-aici, asta dacă nu mor de inimă rea înainte de a împlini vârsta cuvenită. Nu sunt într-o fundătură, sunt într-un puţ şi cineva a tras scara.
Vreau doar să zac sub plapumă şi să uit ce se petrece.

(Ajutor?)

Râdem, glumim, după care ne înjurăm.
Citim cărţi, suntem culţi, le ştim pe toate, facem topuri de autori/critici/capodopere. Suntem oameni importanţi, avem biblioteci. Mergem la “lecturi publice” şi ne comportăm ca subiecţii documentarelor National Geographic despre suporterii de fotbal huligani. Avem bloguri, avem dreptul. Batem cu pumnul în masă şi cu palma peste burtă. Pe net e democraţie, fiecare spune ce vrea. Nu ne place, băgăm două degete în gură şi fluierăm. N-aţi auzit de libertatea de exprimare? De egalitate? Suntem toţi de-o teapă, ne permitem. Dă-i, dă-i, nu-i lăsa, ai dracului, nu ne-au pus în blogroll, nu ne-au făcut medalie, nu ne-au trecut pe lista de invitaţi de onoare la eveniment şi nu ne-au menţionat în revistă. Ne ştergem cu revista la cur, oricum nu era bună de nimic. Cum îşi permit? Lasă că ne permitem noi şi mai multe. E care pe care, ce credeai? Că doar n-o să vorbim de civilizaţie şi respect, de aplicat în orice circumstanţă, nu doar cu prietenii la bere. Măsura bunului-simţ e dată de cum îţi tratezi întruparea antipatiilor, nu amicii. Nouă nu ne trebuie măsură. Ce măsură, mă, tu ştii cine-s eu? Ştii pe ce loc sunt în zelist? Ştii că e suficient să scriu aici un singur cuvânt ca să te trimit în neantul anonimatului? Îţi permiţi să mă ignori? Lasă, că am plămâni puternici şi degete antrenate îndelung, cu care pot zgâria ochi-gâturi-sensibilităţi. Sunt tare, bă! Tare şi cult!
Mi-e scârbă. Şi ce dacă?

Ar trebui sa inaugurez o noua categorie, “De ce iubim Bucurestiul si vrem sa ne crestem copiii aici”. Aceasta categorie va avea o serie de articole cu motoul “Este normal sa…”. Cele trei puncte pot inlocui orice, pentru ca granitele normalului sunt foarte laxe in acest perimetru socio-politico-cultural. Si carpato-danubiano-pontic, desigur.
Asadar:

Este normal sa asteptam metroul la ora de varf. Este normal sa ne inghesuim cu totii pe peronul de 30 de centimetri, balansandu-ne pe margine, cu cate o plasa in fiecare mana, pentru echilibru, ca sa fim siguri ca apucam loc.
Este normal ca in sens invers sa treaca 5 metrouri. Este normal sa hahaim gros sau subtire, in functie de stadiul pubertar in care ne aflam, despre Bahoi si Pitong si ultimele chestii “tari, frate” de pe net. Este normal sa ne prefacem ca ne prabusim peste linii ca sa ne amuzam gasca de colegi.
Este normal sa asteptam metroul 30 de minute intr-o miercuri dupa-amiaza. Este normal ca, in tot acest timp, sa nu anunte nimeni ce se intampla de fapt si de ce. Este normal ca transportul in comun sa fie mai imprevizibil decat urmatorul cutremur.
Este normal ca, atunci cand metroul vine in sfarsit, sa geama de masochisti. Este normal sa speri ca va cobori multa lume, dupa cum e la fel de normal sa coboare de fapt 2 si sa se inghesuie in loc 5. Nu trebuie sa-i invidiem pe acestia, au urmat niste cursuri speciale de contorsionism, de supt al burtii si de tinere a respiratiei. Au pregatire speciala, nu ca noi.
Este normal ca o femeie sa se impinga in poseta celei din fata, reusind sa-si introduca in metrou sanii, dar ramanand cu fundul pe-afara. E normal sa se impinga si mai mult, ca sa nu sufere vreo vatamare in cea mai importanta zona. Este normal sa se anunte “Va rugam, permiteti inchiderea usilor”. Este normal ca, dupa aceasta isprava, femeia sa ranjeasca la cei ramasi pe peron. Este normal ca, atunci cand metroul se pune in miscare, sa faca cu ochiul fraierilor care au ramas pe peron ca niste pui de prepelita ai lui Bratescu-Voinesti si sa mimeze un “Pa” adresat probabil chiar propriei inteligente de mult pierdute. Este normal sa faci asta cand singurele realizari cu care te poti mandri sunt o dubla penetrare si faptul ca te-ai infipt cu nasul in subsuoara naclaita a unui zilier, ca sa ajungi mai repede acasa. Va dorim calatorie placuta.
Este normal sa renuntam sa mai asistam la acest spectacol la care n-am platit bilet si sa ne indreptam spre statia de autobuz.
Este normal ca in sens invers sa treaca 5 autobuze. Este normal sa asteptam autobuzul 30 de minute intr-o miercuri dupa-amiaza. Este normal ca, astfel, dupa o ora, sa nu ne fi apropiat nici macar cu un centimetru de tinta. Este normal ca, intre timp, am fi ajuns pe jos. Dar este normal sa ne bazam pe promptitudinea si seriozitatea regiei de transport.
Este normal ca in autobuz sa nu se deschida geamul, pentru ca ne trage curentul si avem cu totii sensibilitatile noastre de care sa ne plangem. Este normal sa purtam discutii cu partenerii nostri ocazionali de calatorie. Discutii pe teme politice si religioase, caci, daca nu ne contrazicem infocat, n-am facut nimic.
Este normal sa strigam “Da-te, domnule, mai incolo, nu vezi ca n-am loc”, este normal sa ni se raspunda “Da’ unde vrei sa ma dau, ba, boule, cobor la prima”. Este normal sa amenintam cu bataia sau macar sa tragem un cot in coaste, ca din intamplare. “Na, daca n-ai vrut sa te dai, acum suporta”.
Este normal sa participam la conversatiile telefonice ale altora si sa le comentam din off, ba chiar sa dam raspunsul in locul interlocutorului.
Este normal ca soferul sa puna o frana brusca, desi a vazut de la distanta ca semaforul se incapataneaza sa ramana rosu. Este normal, pentru ca ajuta la compactarea calatorilor, astfel incat in urmatoarea statie sa incapa inca 10 oameni peste limita admisa, scrisa mare in dreptul parbrizului.
Este normal sa nu poti urca daca esti in scaunul cu rotile, pentru ca n-o sa se dea nimeni la o parte din locul destinat persoanelor cu handicap si nici n-o sa te ajute sa cobori trapa din autobuz. Ai roti, mergi cu ele, ce-ti mai trebuie. Este normal sa speri ca, dupa inca o jumatate de ora de asteptat, in urmatorul autobuz se va gasi un om cu sufletul la fel de intreg ca picioarele. Este normal sa speri degeaba.
Si, pentru ca toate acestea sunt normale, noi iubim Bucurestiul.

Intrebarile zilei:

- Sunteti de acord cu reintroducerea in Romania a alfabetului latin?
- Nu!

- Sunteti de acord cu reintroducerea in Romania a cifrelor arabe?
- Nu!

Din pacate, neinventat de mine. N-am imaginatie suficienta cat sa cuprinda toata tampenia reala care zumzaie si horcaie si urla si bate din palme. Dar nici nu cred ca ma mai surprinde ceva. Doctore, e grav daca orice prostie crasa sau rautate pura e intampinata cu un ridicat din umeri? Pai si ce-ati vrea sa fac? Oricum nu se schimba nimic (decat din rau in mai rau, adaugire la legea lui Murphy). Hai serios, sa pun mana sa fac ceva ziceti? Sa imping, sa ma agit, sa modific (cum? eeee, cica la asta tot eu trebuie sa ma gandesc), sa fiu randunica amarata cu care se face primavara. Priveste-ma-n ochi si spune-mi asta. Ai grija sa te feresti dup-aia de o flegma fix intre sprancenele tale nepensate.
Mai bine-mi aprind o tigara.
Esti o furnica, bai. Si eu sunt tot o furnica. Si tot ce faci nu conteaza nici macar cat un cacat de furnica. Dar trebuie doar sa crezi ca poti si vei rasturna intreg Pamantul cu piciorutele tale de furnica. Si daca pui cap la cap 20.037.508.343 de furnici (cifra exacta), poti chiar sa-l inconjori in 81 de zile.
Aaa, si zici sa nu trag apa la WC ca sa fac economie si sa salvez planeta? Ca totul se duce de rapa din cauza mea? Ca dispar specii, mor copii in Africa si se topesc ghetarii doar pentru ca eu prefer ca-n timpul asta sa beau o vodca? Hai serios, spune-mi asta, acum, ca tot ai gasit vinovatul. Dar vezi ce faci cu flegma aia.