dailycrap

După ce am ras toată turta dulce care rămăsese în bolul de pe masă (i-am zis lui C. să o ia de acolo, tentația era prea mare, mai ales că avea o glazură vagă cu gust de lămâie, dar nu s-a conformat, îmi declin orice vină), acum mă simt, desigur, cu musca pe căciulă și văd acul cântarului că urcă pân-la cer. Ca să-mi distrag atenția, mi-am adus aminte că am și-un blog și pac, mai bine deschid un document. Mă uit iar pe foi, sunt pline de indicații prețioase și de tot felul de medicamente și de modul în care trebuie să le iau, de parcă asta lipsea să se adauge tuturor celorlalte beteșuguri pe care le tratez de-o viață. De unde deduc că-i întemeiat să mă codesc să merg la control, “că cine știe ce mai descoperă pe-acolo” și uite-așa se lungește lista de diagnostice. Aveam brațele pline de vezicule, îmi venea să mă scarpin c-o greblă, “dar stați așa, să le măsurăm și să trecem la catastif”, apoi mi-au șters indicațiile trasate cu pixul cu o bucată de vată, să nu ies tatuată în lume. Alergie la acarieni, polen, câini și pisici. Mda. Când au văzut, s-au luat cu mâinile de cap, C. se umpluse cam la fel (am o ușoară satisfacție că l-am întrecut la gradul de iritare, mă mândresc și eu cu ce pot) și au avut grijă să ne căineze viitorii copii, se vor naște tarați și-o să ne plimbăm în grup cu măștile pe față, unii în cărucior, alții lângă. Acum, bineînțeles, mă apucă groaza doar gândindu-mă la ce înseamnă asta, cică igienă ca-n laborator, perdele spălate săptămânal și băgate la congelator (omoară lighioanele!), instrucțiuni de curățat salteaua – eu n-am nervi să fac așa ceva, de-abia mă încumet să aspir sub pat, raiul gogoloaielor de praf, mereu îmi înroșesc genunchii și-mi lovesc degetele în muchia de lemn.
Dar cel mai rău și mai rău e că trebuie să renunț la visul de-o viață.

Conform celebrei reguli: “Nu te scărpina când nu te mănâncă, s-ar putea să ai parte apoi de o urticarie greu tratabilă”, după ce tocmai ce dusesem micul alb la revizii, ca să mi se declare că “n-are nici pe dracu’, doamnă, dar uite, vă schimbăm carcasa şi ia cumpăraţi şi nişte RAMi în plus, să nu ziceţi că aţi venit degeaba”, acesta a sucombat subit şi fără drept de apel în mijlocul unui film. Probabil în semn de protest, mă gândesc eu, căci tocmai mă uitam la The blind side, ca să-nţeleg pentru ce-a fost nominalizată doamna Bullock la Globurile de Aur. N-am înţeles decât că e un film de Hallmark cu niscaiva nume mari în distribuţie şi un “bazat pe fapte reale” la început, cât să facă totul mai înduioşător, fără să ai însă emoţii că nu se termină cu bine şi necazurile nu vor fi învinse cu ajutorul dragostei şi generozităţii. Dar poate finalul o fi revelator, să nu fiu nedreaptă înainte de vreme.
Cert e însă că anul a început prost, cel puţin financiar (gândul consolator e că am noroc în dragoste şi nu pot câştiga pe toate fronturile), cu vreo patru mari cheltuieli în următoarele două săptămâni, de-am început să-mi inventariez toate bunurile, să văd ce pot amaneta. N-am găsit mai nimic, declar asta cu tristeţe. Bijuterii de aur n-am, de frigider încă am nevoie, pe cărţi nu dă nimeni nici doi bani, decât dacă le duc eventual la topit. Mi se strecoară o teamă profundă pe şira spinării cum că toate aceste plângeri, care au totuşi un pronunţat caracter de resemnare (anul ăsta am renunţat să joc teatru în faţa inevitabilului) să nu provoace cine ştie ce alte calamităţi viitoare. Doar pentru că.
Nici n-am început bine şi deja am obosit. Să-mi citesc oare horoscopul?

Văd numai știri despre drumuri blocate, despre derapaje, despre ore petrecute în trafic și utilaje de deszăpezire. Mă uit la ele de parcă m-aș uita la starea vremii în Canada. Aici plouă de parcă tocmai aș fi rupt fila cu octombrie din calendar și graba mea de a boteza cafeaua de dimineață cu niscaiva lichior ar denota doar bețivăneală, nicidecum nerăbdarea sărbătorilor. Dau drumul radioului care difuzează numai colinde, să mă înveselesc forțat, și-aud balade care confirmă numărul mare de sinucideri din această perioadă (I wish I had a river I could skate away on. I’m so hard to handle, I’m selfish and I’m sad). N-am tavă pentru copt brioșe, nici ceai cu aromă de scorțișoară, nici dulceață de portocale sau orice altceva ajută la construirea unui univers artificial, dar palpabil. Am în schimb torente, o bicicletă medicinală, lac de unghii, un teanc de cărți și un câine care mănâncă arahide. Trebuie să mă descurc cumva și să încropesc o zi acceptabilă.

”- Nu mai am nimic de spus, David.
- Prostii.
- Totul e o prostie în viața asta. Este pur și simplu o chestiune de perspectivă.” (Carlos Ruiz Zafon, Jocul îngerului)

Aveam o carte. Cartea avea la rândul ei nişte rânduri mâzgălite cu pixul de către autor. Autorul era portughez. Am citit doar câteva pagini dintre copertele galbene. Apoi am adormit. Cartea am uitat-o în autocar. N-o s-o citesc niciodată până la capăt.
Credeam că sunt organizată, că nu încurc zile şi persoane, că nu uit una-alta, fulare şi ţigări, restul în monede şi ziare pe tejghele. Cândva am avut dreptate, acum nu mai am. Uit. Uit tot. Greşesc cinematograful şi apoi trebuie să le plătesc biletele tuturor, pentru că i-am indus în eroare. Nu mai ştiu la ce oră trebuie să plec de la serviciu şi stau în mod repetat peste program, căci opt ore sunt greu de calculat. Uit să iau cu mine, pe rând, toate ingredientele vieţii zilnice. Uit să sun, să trimit mailuri, să îndeplinesc ce-am promis. Unii cred ca-s răuvoitoare, eu sunt doar bătută de soartă şi senilizată prematur. Cinci pumni de lecitiniă în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, n-ar ajuta cu nimic. Oricum cred că aş uita s-o înghit. Azi mi-am uitat telefonul. O să îl culeg diseară de pe dulap, dar nu mă va fi sunat nimeni. Sper să nu uit că trebuie să ajung la Yann Tiersen şi să nu las biletul pe undeva. Finalul ar fi apoteotic, dar cu nimic deosebit de restul zilelor.
Bine măcar că de moarte nu trebuie să ne amintim, vine şi singură.

Ieri, cand a sunat ceasul desteptator, mai ca mi-au dat lacrimile. Am ajuns sa merg la birou de parca ma duc la taiere si asta-i cu mult mai trist decat pare.
Am stat acasa aproape-o saptamana si pana si cand mi se lua sange ma simteam vinovata ca nu muncesc (“Azi nu ti-ai facut norma!” suna o voce stridenta in capul meu, “Esti o lenesa si pierzi vremea!”). Nu vreau s-ajung spalata pe creier, m-am saturat sa-mi tin promisiunile cand altii imi rad in fata si ma confunda cu un cos de gunoi care recicleaza frustrari. Coc o insemnare despre asta de mai bine de-o saptamana si sa-ndrazneasca cineva, dupa ce apas “publish”, sa-mi spuna “Asta e, asa sunt toti, mai bine te-ai obisnui”, ca ii intorc spatele imediat.

- Ti-e frica?
- Nu.
- Dar in ce clasa esti?
Nu mai sunt si, oricat de rau ar fi acum, se poate si mai mult (ba chiar a fost, asta ar trebui sa ma consoleze). E si asta o strategie, sa te gandesti inainte sa scoti o vaicareala pe gura sau printre degete ca, slava cerului, ai doua maini, doua picioare, doi ochi si-o gura care functioneaza. A, si-un cap, pe asta cum de l-am uitat, cand trebuia sa incep cu el?

Ma pregatesc sufleteste pentru cinci luni de chin caloric aproape neintrerupt. Am inceput sa-mi exersez boscorodelile adresate pulpelor transpirate si tremurande, posetelor de vinilin lipite amenintatoro-dulceag de gambele mele, rasuflarilor al dracu’ de fierbinti si de rancede invaluindu-mi ceafa si neslabind nodul nici dupa ce-am iesit la suprafata. Orice urma de pacifism dispare cand intri in metrou, este antidotul imbatabil al non-violentei.

Intrebarea zilei: Are careva “Stapanul inelelor” in traducerea de la RAO? (varianta originala nu-mi este de trebuinta, trebuie sa verific cum s-a echivalat un termen in limba romana)