dailycrap » lamentari

why does it

oompa — Wed, 31 Aug 2011 08:33:11 +0000

Când dimineața îmi răsună întruna în cap Why does my heart feel so bad, why does my soul feel so bad și-apoi, într-adevăr, vine și cauza care provoacă o asemenea reacție, mă întreb dacă-i vorba de subtila mea capacitate de a previziona sau, așa cum mi-a zis cineva, dându-mă peste cap într-o tumbă din care nu mi-am revenit nici acum, eu sunt cauza însăși.
Dacă lucrurile nu-mi ies decât după îndelungi eforturi, după ce trebuie să sparg pereții cu capul și să escaladez obstacole care par uneori interminabile nu pentru că asta-i realitatea (=viața e grea și niciodată nu poți obține ce-ți dorești doar întinzând mâna), ci pentru că eu o fac așa?
Dacă alții reușesc cumva, printr-o metodă care pentru mine aparține de miraculos, să obțină lucruri (materiale și ne-) doar crezând cu adevărat că totul e ușor?
Gândul mi se învârte eu sunt de vină eu sunt de vină eu sunt de vină eu sunt de vină masochisto masochisto masochisto.
Și lucrurile nu-mi ies decât după ce leșin de griji și de oboseala cumplită de a mă redresa când mi se pune piedică. Fapt pentru care eu sunt de vină eu sunt de vină eu sunt de vină.
?

vreau cursuri de “cum să fii o scorpie în trei zile”

oompa — Wed, 01 Dec 2010 13:27:22 +0000

Mă dau în vânt după spuma de lapte de pe creştetul cafelei. Aş vrea ca, pe lângă dublă, fără zahăr, cu lapte, decafeinizată, să existe şi opţiunea “numai spumă”. O cană întreagă plină vârf cu aşa ceva, iată o sugestie de meniu care n-ar da greş. Luxul suprem a ajuns să mi se pară a avea propriul aparat de făcut spumă de lapte. Dacă posezi aşa ceva, e imposibil să-ţi mai doreşti ceva de la viaţă. Listele pentru Moş Crăciun ar rămâne goale.
Ceea ce-mi aminteşte cum am făcut lista mai mult de nevoie; de fapt, dacă stau să analizez, nu-mi doresc prea tare nimic din ce-i trecut acolo – doar obiecte şi-atâta tot, mi-e teamă c-o să mă-ngrop în ele. M-am cam săturat de toate ritualurile astea forţate, n-am chef să fac niciun cadou şi nici să primesc. Să abolim Crăciunul, zise Grinch.
Îmi place în schimb când nenea de la chioşcul de ziare ştie ce vreau şi-mi întinde înainte să deschid gura, chit că nu trec prea des pe acolo. Asta intră mereu în topul săptămânii.
La fel cum probabil va intra şi uluiala mea când, la un eveniment, i s-a mulţumit pentru prezenţă domnului ministru şi, deşi acesta a început să ţină şi-un mic discurs, eu nu aveam habar ce minister conduce domnul şi cum îl cheamă. De unde se poate deduce foarte uşor frecvenţa cu care urmăresc ştirile locale şi naţionale.
Am şi o nemulţumire majoră: de fiecare dată când câte un neavenit (sau neavenită, mai des la feminin) se trezeşte să se răţoiască la mine pe diverse teme, să fie răutăcios de dragul de a trata pe cineva de sus, să mă muştruluiască de parcă mi-ar fi dat ţâţă sau ne-am jucat în ţărână de mici, reacţionez aşa:

Tare-aş vrea să scap de pămpălăgeala asta care nu-mi aduce nimic bun, ci doar mai multe stropşeli (căci, dacă omul nu zice nimic, e uşor să te burzuluieşti şi data viitoare). Pe scurt, aş vrea aşa:

where did you get the energy to squeeze the best in me

oompa — Thu, 11 Nov 2010 16:28:22 +0000

Nu-i bun. Nu-mi place nimic. Mă gândesc să șterg toată această informație nefolositoare. Și nu-i bun nu în comparație cu alții, asta se mai tratează prin acceptarea faptului că nici n-are cum să fie, alții vor fi mereu mai buni, talentul nu crește orice-ai face, s-au împărțit altfel lucrurile pe lume, eu am primit o alună. Dar nu-i bun că nu-mi place mie și-atât. Totuși, nu-i o convingere de nestrămutat, altfel aș trece la fapte. Mă alint, și încă mă alint față de mine, parc-aș fi trei, ne certăm des, nici nu mai știu când s-a întâmplat ultima oară să cădem de acord. Nu cred că-s frumoasă după niciun standard și e ok. Nu cred pe nimeni care zice așa ceva, indiferent de sex. Le-a intrat ceva în ochi. Sau e cam întuneric în încăpere. Sunt făcută din noduri. Nod peste nod și, în plus, frânghia-i udă. N-o mai descâlcește nici dracu’.

haz de dezastrul astrologic

oompa — Fri, 08 Oct 2010 06:58:44 +0000

N-am ascultat-o pe Neti diminețile astea, dar e cert că ceva se petrece. De la clasicul călcat în rahatul din mijlocul trotuarului până la sâcâieli ca:
- întreruperea curentului chiar în mijlocul unei conversații importante pe Skype;
- la revenirea acestuia, trei ceasuri mai târziu, becul din baie scoate fum și scântei și răspândește un puternic parfum de asfalt încins;
- spart mașina (nu a mea, că n-am, dar a unei persoane suficient de apropiate încât să mă afecteze) parcată pe ditamai bulevardul. Pagube – consistente;
- nema apă în baie, căci vecinului de la șase i-a explodat un calorifer, drept pentru care întreaga scară trebuie să se spele pe dinți în bucătărie, iar prin alte părți esențiale când o da bunul Dumnezeu (funcțiile de excreție momentan suprimate);
- dacă doresc să cumpăr ceva anume, ori produsul a fost înghițit de cățelul pământului, ori magazinul a dispărut cu totul, răpus de criză;
-

Mâine mă duc să mă tund. E oare cazul să mă îngrijorez de pe-acum, sigură că va cădea drobul în capul “stilistului”, dându-i astfel idei tâmpite despre cât și cum să-mi reteze din pleată?
Nu, prefer să-mi păstrez calmul. La fel cum lista de mai sus mi-a provocat nenumărate hohote de râs, iar nu obișnuitele încruntări.

ziua în care rămân fără țigări

oompa — Sun, 19 Sep 2010 15:26:27 +0000

Ultima zi de concediu e invariabil cea mai urâtă. E ziua în care mă trezesc prea târziu și pun zece kilograme de rufe la spălat, în care mă duc la cumpărături ca să refac provizia de iaurturi și hârtie igienică, în care măsor stratul de praf depus în casă, în care trebuie să dau telefoane tuturor, în care-mi dau seama că blugii al căror preț nu mă zgârcesc să-l plătesc, oricât ar fi de umflat, sunt făcuți în Sri Lanka, Pakistan și Tunisia (câte fabrici în câte țări?) și deodată nu mă pot gândi decât la copiii care mor de foame în timp ce eu mă înfrupt cu înghețată cu nucă de cocos care nu mi-e deloc esențială supraviețuirii, ziua în care număr frunzele căzute din ghivece și firele albe apărute între timp.
Singura scăpare ar fi să mă gândesc la prima zi din următorul concediu.

de mult nu m-am mai simțit așa inconfortabil

oompa — Sat, 07 Aug 2010 22:35:01 +0000

N-am cunoscut încă vreun om care să fie el însuși când transpirația i se scurge peste coaste și clavicule. Dacă l-aș pune să deseneze, să rezolve o ecuație de gradul doi sau să-mi povestească Inception, sigur ar lega cu greu … Continue reading →

să revenim și să mergem mai departe

oompa — Wed, 30 Jun 2010 17:29:30 +0000

Mă nedumerește pofta vecinilor de a-și da cu părerea când se întâmplă câte-o nenorocire aproapelui conlocuitor. La mai toate știrile li se cere să-și împărtășească opinia, de parcă cine ar putea ști mai bine ce-a fost în sufletul omului decât vecinul de palier. “Era un băiat liniștit, nu făcea probleme” – ca și cum sinuciderea și politețea nu s-ar putea intersecta cu niciun chip și e o mirare continuă cum cel care dădea “Bună ziua” a putut apoi să se atârne în balcon.

Cu această dilemă sumbră se potrivește și starea mea de reîntoarcere în București după doar câteva zile petrecute mai departe, mai ales când nimeresc pe câte-un bulevard cu blocuri lungi, care par că nu se mai termină (Ștefan cel Mare e un exemplu). Nicicând nu mă simt mai solidară cu șoarecele prins în labirint și care nu știe încotro e cașcavalul sau măcar dacă acesta există. Merge într-o parte și-n alta și peste tot sunt doar pereți albi, pe care nu are cum să-i escaladeze, iar culoarele abia dacă-i permit să se strecoare. Și, dacă nu mă simt precum șoarecele, atunci mă văd protagonistă în Cubul; în orice caz, claustrarea e aceeași, doar intensitatea diferă.

Pauza de-aici, simetrie cu golul pe care nu știu cu ce să-l umplu, până nu pricep de unde se trage. Întrucâtva sunt aici:

și-mi zic încotro? Niciun drum nu-i lipsit de hârtoape, de bălți și de șopârle care-l traversează. Ce să fac, ce să fac, întotdeauna mi-a fost teribil de greu să iau decizii când nu există alternativă care să mă atragă cu adevărat, intuitiv sau rațional, iar variantele au, fiecare, destule minusuri. Încerc să aplic strategia cu pusul pe hârtie, tras linie și adunat, ca în Contabilitatea lui Sorescu (Vine o vreme/ Când trebuie să tragem sub noi/ O linie neagră/ Şi să facem socoteala), dar îmi pare cam sterilă, o soluție care îmi oferă un simulacru de certitudine, de “e bine așa, iar nu altfel”. Când simulacrele, se știe, se topesc la prima ploaie…

Și aș vrea tare mult să fiu aici:

drumul să se întindă drept în față, să nu am altceva de făcut decât să pun un picior înaintea altuia și să fiu sigură că unde mă duce e bine și cald.

nu căuta și nu vei afla

oompa — Tue, 01 Jun 2010 16:34:25 +0000

După ce am ras toată turta dulce care rămăsese în bolul de pe masă (i-am zis lui C. să o ia de acolo, tentația era prea mare, mai ales că avea o glazură vagă cu gust de lămâie, dar nu s-a conformat, îmi declin orice vină), acum mă simt, desigur, cu musca pe căciulă și văd acul cântarului că urcă pân-la cer. Ca să-mi distrag atenția, mi-am adus aminte că am și-un blog și pac, mai bine deschid un document. Mă uit iar pe foi, sunt pline de indicații prețioase și de tot felul de medicamente și de modul în care trebuie să le iau, de parcă asta lipsea să se adauge tuturor celorlalte beteșuguri pe care le tratez de-o viață. De unde deduc că-i întemeiat să mă codesc să merg la control, “că cine știe ce mai descoperă pe-acolo” și uite-așa se lungește lista de diagnostice. Aveam brațele pline de vezicule, îmi venea să mă scarpin c-o greblă, “dar stați așa, să le măsurăm și să trecem la catastif”, apoi mi-au șters indicațiile trasate cu pixul cu o bucată de vată, să nu ies tatuată în lume. Alergie la acarieni, polen, câini și pisici. Mda. Când au văzut, s-au luat cu mâinile de cap, C. se umpluse cam la fel (am o ușoară satisfacție că l-am întrecut la gradul de iritare, mă mândresc și eu cu ce pot) și au avut grijă să ne căineze viitorii copii, se vor naște tarați și-o să ne plimbăm în grup cu măștile pe față, unii în cărucior, alții lângă. Acum, bineînțeles, mă apucă groaza doar gândindu-mă la ce înseamnă asta, cică igienă ca-n laborator, perdele spălate săptămânal și băgate la congelator (omoară lighioanele!), instrucțiuni de curățat salteaua – eu n-am nervi să fac așa ceva, de-abia mă încumet să aspir sub pat, raiul gogoloaielor de praf, mereu îmi înroșesc genunchii și-mi lovesc degetele în muchia de lemn.
Dar cel mai rău și mai rău e că trebuie să renunț la visul de-o viață.

nu mă interesează că nu vă interesează

oompa — Mon, 15 Feb 2010 14:07:29 +0000

După ce că e luni şi am început să mă conving din ce în ce că această iarnă nu se va termina niciodată sau cel puţin nu înainte să murim cu toţii îngropaţi în nămeţi, cu gâturile frânte după ce alunecăm pe gheaţă sau înecaţi în bălţile ce au luat locul tuturor trecerilor de pietoni…
Deci, după cum ziceam, după ce că e luni, am şi răcit zdravăn, lucru deloc de mirare pentru toţi cei care ştiu că părinţii mei au început să-şi piardă din calităţile umane şi au în schimb trăsături de reptilă, de unde nevoia de a crea în casă un microclimat duşmănos oricăror forme normale de viaţă, în care eu dârdăi sub o plapumă şi două pături. Am încercat să-mi verbalizez nemulţumirea în câteva rânduri, dar am primit în schimb doar nişte priviri confuze (de fapt, nici nu sunt sigură că mă vedeau, dădeau mai degrabă impresia că admiră peisajul din spatele meu), aşa că, oricâte păreri de rău s-ar aduna, nu mai calc pe la vatră până ce temperaturile de afară nu ating minim douăzeci şi două de grade (şi anume niciodată, căci iarna asta nu se va termina în veci).
E cert, mă aflu într-o fundătură. Simt cum putrezesc pe scaun fără putinţă de sustragere, omorându-mi fără milă jumătate din viaţă (căci da, aceasta nu e constituită din zile de 24 de ore, trebuie să le scad pe cele în care dorm şi o visez pe Elena Băsescu). Îmi omor zilele şi mă doare sufletul făcând asta, dar şi mai mult mă doare când aştept să sune telefonul, implorându-l cu cerul şi cu pământul, şi el rămâne mut şi nepăsător, ca o bucată de fier ce este. Da, nimeni nu este interesat de mine şi de capacităţile mele suficient cât să-şi dorească să mă vadă măcar la faţă, de unde deduc că nu posed de fapt aceste capacităţi şi voi ieşi la pensie tot de-aici, asta dacă nu mor de inimă rea înainte de a împlini vârsta cuvenită. Nu sunt într-o fundătură, sunt într-un puţ şi cineva a tras scara.
Vreau doar să zac sub plapumă şi să uit ce se petrece.

(Ajutor?)

greu la deal cu boi mărunţi

oompa — Tue, 12 Jan 2010 09:18:24 +0000

Conform celebrei reguli: “Nu te scărpina când nu te mănâncă, s-ar putea să ai parte apoi de o urticarie greu tratabilă”, după ce tocmai ce dusesem micul alb la revizii, ca să mi se declare că “n-are nici pe dracu’, doamnă, dar uite, vă schimbăm carcasa şi ia cumpăraţi şi nişte RAMi în plus, să nu ziceţi că aţi venit degeaba”, acesta a sucombat subit şi fără drept de apel în mijlocul unui film. Probabil în semn de protest, mă gândesc eu, căci tocmai mă uitam la The blind side, ca să-nţeleg pentru ce-a fost nominalizată doamna Bullock la Globurile de Aur. N-am înţeles decât că e un film de Hallmark cu niscaiva nume mari în distribuţie şi un “bazat pe fapte reale” la început, cât să facă totul mai înduioşător, fără să ai însă emoţii că nu se termină cu bine şi necazurile nu vor fi învinse cu ajutorul dragostei şi generozităţii. Dar poate finalul o fi revelator, să nu fiu nedreaptă înainte de vreme.
Cert e însă că anul a început prost, cel puţin financiar (gândul consolator e că am noroc în dragoste şi nu pot câştiga pe toate fronturile), cu vreo patru mari cheltuieli în următoarele două săptămâni, de-am început să-mi inventariez toate bunurile, să văd ce pot amaneta. N-am găsit mai nimic, declar asta cu tristeţe. Bijuterii de aur n-am, de frigider încă am nevoie, pe cărţi nu dă nimeni nici doi bani, decât dacă le duc eventual la topit. Mi se strecoară o teamă profundă pe şira spinării cum că toate aceste plângeri, care au totuşi un pronunţat caracter de resemnare (anul ăsta am renunţat să joc teatru în faţa inevitabilului) să nu provoace cine ştie ce alte calamităţi viitoare. Doar pentru că.
Nici n-am început bine şi deja am obosit. Să-mi citesc oare horoscopul?