dailycrap

Motto: “Clipe de coșmar* – my favorite!” (C.)

Săptămâna asta m-am hrănit cu țigări, cel mai consistent și constant lucru care mi-a intrat în sistem (ptiu, drace!). Am ajuns la cantități niciodată depășite până acum; dacă mi-ai fi zis că atunci când pachetul va costa 12 lei voi fuma mai mult decât când era 3, aș fi spus “Cum, când o carte costă tot atât?” (în timpul acela tocmai apăruse colecția de la Cotidianul, ah, ce vremuri). Oricum, și cărțile la pachet cu ziarul s-au scumpit proporțional și-acum nu le mai cumpăr, dar pot introduce în limbajul economic această nouă paritate proprie, țigări-cărți de tarabă, care are potențialul de a deveni la fel de faimoasă precum Indicele Big Mac.

***

Să găsești un iaurt fără urmă de lapte praf (cel puțin nu una declarată pe etichetă) a devenit la fel de greu cu a găsi pepeni dulci aproape de casă. Ba încă denumirile evident croite ca să se-ncadreze în curentul “de la țară, tradiție, ah, să ne întoarcem cu toții la natură” sunt cele mai înșelătoare. Astfel, la Ulcica mult-lăudată să nu te duci cu portofelul și plăsuța de rafie, căci, pe lângă asemenea prostii, nenii mai bagă în el/ea și gelatină, ca să stea țeapăn în recipient și-n stomac. Nu sunt atât de hipstero-eco-extremistă încât să-mi pun laptele la prins, mă descurc cum pot, mărind cota de piață a Danone (deși asta îmi pică bine la papile, parcă nu mă gâdilă și la principiile “susțin producătorii locali”).

***

La Grădina Verona (verdeață, central, au limonadă cu pepene sau castravete, ce mai, toate condițiile necesare și suficiente), de când cu extinderea, îți trece os prin os până primești sus-numitul produs sau chiar și-o amărâtă de bere, pentru care maximul efort de preparare e s-o scoți din frigider. Oamenii sunt evident depășiți de cerere, dar, în asemenea vremuri precare, nu e cazul să mai angajezi doi băieți în plus, și-așa clientu’ vine și-așteaptă oricât. Să zicem mersi. Pe lânga asta, oarecum lesne ignorabil, căci nu merită să stăm cu nervii întinși la maxim și să cântăm la ei ca la mandolină, am observat pe propria piele că este noul loc de întâlnire a mai tuturor oamenilor din marcom. Imposibil să mergi și să nu vezi câteva fețe cunoscute (și mai ales din cele pe care n-ai chef musai să le întâlnești când te afli la un alcool și-un pai verde). Eu bag de obicei modul “ignore” și-mi merge, sper să nu fie doar o aparență.

***

Mi-a apărut o pozuță în DOR #3. Yay! (nu m-am putut abține)

***

C. se uita deunăzi la un film în timp ce eu butonam fără grijă și citeam tot internetul. Întreb într-o doară: “E de groază?”. “Nuuu, nici pomeneală”. Mai stau eu ce mai stau și numai ce-aud un “Hăăăă!” și un “Aaaaah!”. Mă interesez suspicioasă: “Ce se-ntâmplă?”. “A, nimic, îl torturează pe unul și-i smulge degetele de la picioare cu cleștele încălzit pe flacăra aragazului”. De unde putem deduce cu destulă siguranță că C. nu e deloc demn de încredere în ceea ce privește clasificarea filmelor de văzut. Preventiv, de-acum încolo voi căuta mereu înainte pe imdb.

*Emisiune săptămânală pe National Geographic.

Mă nedumerește pofta vecinilor de a-și da cu părerea când se întâmplă câte-o nenorocire aproapelui conlocuitor. La mai toate știrile li se cere să-și împărtășească opinia, de parcă cine ar putea ști mai bine ce-a fost în sufletul omului decât vecinul de palier. “Era un băiat liniștit, nu făcea probleme” – ca și cum sinuciderea și politețea nu s-ar putea intersecta cu niciun chip și e o mirare continuă cum cel care dădea “Bună ziua” a putut apoi să se atârne în balcon.

Cu această dilemă sumbră se potrivește și starea mea de reîntoarcere în București după doar câteva zile petrecute mai departe, mai ales când nimeresc pe câte-un bulevard cu blocuri lungi, care par că nu se mai termină (Ștefan cel Mare e un exemplu). Nicicând nu mă simt mai solidară cu șoarecele prins în labirint și care nu știe încotro e cașcavalul sau măcar dacă acesta există. Merge într-o parte și-n alta și peste tot sunt doar pereți albi, pe care nu are cum să-i escaladeze, iar culoarele abia dacă-i permit să se strecoare. Și, dacă nu mă simt precum șoarecele, atunci mă văd protagonistă în Cubul; în orice caz, claustrarea e aceeași, doar intensitatea diferă.

Pauza de-aici, simetrie cu golul pe care nu știu cu ce să-l umplu, până nu pricep de unde se trage. Întrucâtva sunt aici:

și-mi zic încotro? Niciun drum nu-i lipsit de hârtoape, de bălți și de șopârle care-l traversează. Ce să fac, ce să fac, întotdeauna mi-a fost teribil de greu să iau decizii când nu există alternativă care să mă atragă cu adevărat, intuitiv sau rațional, iar variantele au, fiecare, destule minusuri. Încerc să aplic strategia cu pusul pe hârtie, tras linie și adunat, ca în Contabilitatea lui Sorescu (Vine o vreme/ Când trebuie să tragem sub noi/ O linie neagră/ Şi să facem socoteala), dar îmi pare cam sterilă, o soluție care îmi oferă un simulacru de certitudine, de “e bine așa, iar nu altfel”. Când simulacrele, se știe, se topesc la prima ploaie…

Și aș vrea tare mult să fiu aici:

drumul să se întindă drept în față, să nu am altceva de făcut decât să pun un picior înaintea altuia și să fiu sigură că unde mă duce e bine și cald.

Nu ştiu ce se întâmplă cu primăvara asta, pe lângă faptul că încă nu m-am scuturat de frigul din oase şi merg de colo-colo ca o băbuţă veşnic răcită. Vine aşa, tiptil şi numai când mă întorc cu spatele. Mai ieri mă întrebam ce-i cu mugurii, parcă prea se iţeau cu încetinitorul, iar azi castanii aveau ditamai degetele şi, trecând pe lângă o curticică de bloc (din cele cu gard înalt până la brâu, avem mania graniţelor bine delimitate), parfumul de liliac m-a pocnit în plină faţă ca un pumn înmănuşat în mătase. Pe strada mea sunt doar betoane, fast-fooduri şi agenţii de pariuri. Din loc în loc abia, câte un pomişor mai pirpiriu decât o vrabie. Doar rareori îmi dau seama cât mă sufocă asfaltul, ca azi, când mirosea a pământ reavăn, plin de râme grase ca nişte purceluşi. N-aş putea să stau însă la casă, sunt prea multe de făcut şi parcă văd că, în loc să lenevesc sâmbăta cu o carte între perne, ar trebui să dau poarta cu încă un strat de vopsea şi să plivesc buruienile. În schimb, am de gând să înlocuiesc toate plantele care se veştejesc în ghivece, confirmându-mi reputaţia de black thumb, în preajma căreia nici măcar ficusul nu rezistă. Oi trăi şi-oi vedea.

Cum ziceam, nu am chef să fac nimic şi nici nu fac – nu ştiu dacă-i bine că-mi urmez instinctele sau rău că nu mă mobilizez. Atât mai vreau: să merg întruna. Păcat că până acasă nu fac nici măcar o oră, am poftă să-mi rup opincile căscând gura, fără să-mi contorizez viteza şi ritmul, ci doar aprinzând din când în când câte-o ţigară (buzunarele sunt unele dintre cele mai bune lucruri). Mă uit aproape nepoliticos de mult la cocuri şi împletituri, cizme şi ciorapi, pălării cu boruri largi şi oameni în costum de culoare bej, cu o cravată mov mult prea scurtă. Sunt sigură că toate astea existau şi până acum, atâta că în subteran nu-mi doresc decât să ajung mai repede şi nu apuc să mă întreb “Oare cine sunt oamenii ăştia?”. Parcă mă plimb printr-un muzeu cu exponate însufleţite.
În rest, totul e bine într-un mod rău sau chiar invers, dar ce mai contează.

Să începi lucrul de marţi înseamnă doar amânarea inevitabilului. Dacă la asta se mai adaugă şi depresia post-concediu, trezitul în toiul nopţii, repetându-mi întruna “Nu mai vreau să mă duc mâine la lucru, îl urăsc din toate străfundurile fiinţei!” e absolut de înţeles. Traumatizată încă de la naştere, petrecută nu mult după mijirea zorilor, şi acum mi se pare inuman să mă scol din pat când afară e încă întuneric, laolaltă cu muncitorii în trei schimburi (nu că asta ar fi ceva rău, dar nu e nici pe lista mea de modele). Un lucru e cert: nu voi ajunge niciodată o babă care se trezeşte odată cu găinile şi apoi umblă toată ziua prin oraş cu autobuzul. O babă care se scoală după prânz mi se pare mult mai simpatică.
În perfectă concordanţă, ieri mi-au sunat perpetuu în cap versurile “Ce oraş frumos! Fabrici şi uzine”, după care, pentru prima dată în câţiva ani, am reuşit să iau metroul în direcţia greşită, mirându-mă inocent înainte: “Vai, dar ce gol e, am şi loc să stau jos!”. Ba m-au băgat în sperieţi urletele de prin centrul vechi, când m-am oprit să iau un pachet de ţigări proaspăt scumpite şi în spatele meu era un ping-pong neîntrerupt de “Hai, să moară mama!”. M-am decălit, e evident.
Una dintre puţinele părţi bune ale zilei (într-un exerciţiu steril de gândire pozitivă) a fost următorul mail primit de la o colegă, semn că nu sunt singură în această suferinţă muncitorească:
“Parcă suntem prinşi într-o buclă temporală, nu?
Iar cu toţii, aciişa, la magnificul serviciu, repetir la nesfârşit.
Parcă nici n-am fost plecaţi.
Mai că-ţi vine să-ţi tai venele de o bucurie atât de mare, încât.”
Cum orice lucru rău pentru mine poate fi bun pentru alţii, am ajuns să mi se solicite ca, la ieşirile la bere şi alte astfel de băuturi, să mai povestesc despre serviciu, pentru ca ceilalţi, prin comparaţie, să-şi aprecieze colegii, şefii şi programul de lucru. În caz de astfel de nevoi, să ştiţi că pot aplica un asemenea tratament şi pe mail – nu e absolut necesar să mă priviţi în ochi în timp ce vă conving că serviciul pe care nu-l puteţi suferi are nuanţe pronunţate de roz, nu de căcăniu, cum în mod eronat vi se pare (mă gândesc chiar să fac asta contra cost).