dailycrap » looking around

It’s always complicated, mofos

oompa — Sat, 03 Dec 2011 17:19:57 +0000

Descopăr aproape zilnic că lista de lucruri pe care nu le înțeleg se tot lungește și tinde spre infinit. De la chestiunile practice, de genul “cum se repară un întrerupător” și “care e cantitatea optimă de ulei în raport cu cea de vinete într-o salată”, la cele teoretice, unde intră aproape orice e legat de economie (micro și macro) și fizică cuantică (în ciuda eforturilor lui C. de a-mi ține prelegeri pe temă).
Însă cel mai larg domeniu care mă lasă cu gura căscată, nu în sensul “Ah, dar asta e uimitor, mă izbește o revelație în moalele capului”, ci în cel de “Sunt probabil mult mai puțin inteligentă decât mă cred”, e cel al psihologiei umane. Ba, ca să intru puțin în detalii, al psihologiei umane la intersecția cu internetul, acest vast spațiu potrivit tuturor exhibiționiștilor și voyeurilor nerecunoscuți.
Lăsând la o parte încadrarea mea în ambele categorii, după moment și chef, în ultima vreme fascinantă mi se pare obstinația cu care fiecare minuscul aspect al vieții trebuie declarat și lăsat posterității pe facebook.
Subdomeniu: relații. Fiecare mic hop e consemnat și, fără să aflii detaliile, treci direct la miez. De la “in a relationship” la “it’s complicated with” ți-ai imaginat deja toate reproșurile pe care și le-au adresat protagoniștii, toate nopțile petrecute pe canapea, toate certurile care nu s-au sfârșit în partide pripite de acuplare (asta se-ntâmplă, oricum, mai mult în filme), toate amenințările și tăcerile pasiv-agresive.
Nici nu se răcește bine cadavrul relației eșuate, că știi deja că unul e “single” și, deci, disponibil tuturor stalkerilor de facebook care se mulțumeau până atunci să ofteze de pe margine. Cred chiar că-i o competiție, cine își împrospătează cel mai repede statutul și semnalează astfel că a dat episodul uitării și, iată, e liber ca pasărea cerului și fericit să se afle, ha, murir-ar de ciudă fostul.
Iar cazurile în care cele două declarații ale statutului marital nu coincid (unul păstrează complet tăcerea, celălalt se crede “engaged”) sunt nespus de hazlii, dacă nu mi-ar da simultan și-o lacrimă-n colțul ochiului.
Cu aceste enigme perpetue, purced spre vizionarea unui “thriller psihologic japonez”. Aceste trei cuvinte sunt suficiente ca să-l trec apriori pe lista lucrurilor pe care nu le-nțeleg.

cărămidă rea, dă, Doamne, să stea

oompa — Fri, 07 Oct 2011 15:43:39 +0000

Dâre uscate de urină, brăzdând trotuarul pe toată lățimea. Pe lângă ziduri de case, de licee și de magazine abandonate de mult. Mă străduiesc să-mi fac din drum o cursă cu obstacole, chiar dacă mai mult de pamplezir, căci eficiența e minusculă.
Uneori, risc și citesc câte-o rubrică de ziar în timpul mersului. În orice clipă, talpa-mi poate mângâia un căcat de câine ornamentând bordura. Norocul astfel obținut nu compensează duhoarea.
Mașini din care n-a mai rămas decât carcasa, înconjurate uniform de-un amestec de pantofi scâlciați, tampoane aproape putrezite, coji de cartofi și ziare îngălbenite de ploaie.
Nu-mi vine să cred când zăresc câte-un înveliș țepos de castană. Vara asta nici n-am simțit-o și de-asta încă aștept cireșele și vacanța mare. Parc-am fost absorbită de o gaură de vierme și nu pricep ce s-a întâmplat cu ceilalți, de-au îmbătrânit zeci de ani în vreme ce pentru mine s-au scurs doar câteva secunde.
Deocamdată refuz cu îndârjire să-mi îndeplinesc ritualul anual și să strecor castane în buzunar, lângă pachetul de țigări. Sunt sigură că, de-ndată ce le-aș simți netezimea, toamna ar da peste mine ca un șofer neatent, care nu se uită în oglinda retrovizoare.

maybe I’m not listening*

oompa — Thu, 29 Sep 2011 19:23:18 +0000

A patra pereche de aripi fără corp pe care-o văd într-o săptămână.

*Awolnation – Sail

micile lucruri

oompa — Sun, 19 Jun 2011 19:08:07 +0000

Sâmbătă dimineața citind DOR aproape din scoarță-n scoarță și mâncând ultima felie de tort lângă o cafea cu mult lapte.
Vită la grătar făcută exact așa cum trebuie.
Un inel cu nasturi.
Bluza cu spatele gol, drept pentru care trei persoane îmi cer voie să facă poze tatuajului cu faimosul stencil.
Așternuturi proaspăt spălate.
O sută de pagini citite pe pătură, la umbra unui tei.
Noua tunsoare.
Planuri de mâncat în locurile vizitate de Anthony Bourdain.
Trei filme date la developat.
Bere cu oameni dragi.
DVD-urile cu Seinfeld, scoase în sfârșit din țiplă, pentru că The Big Bang Theory e în pauza dintre sezoane.
Căldura care încă n-a devenit înăbușitoare.
Probat pantofi roșii, cu tocuri cât niște papainoage, într-un magazin aproape pustiu.
Queen.

bună să vă fie inima

oompa — Sun, 06 Feb 2011 14:50:46 +0000

Nu mai verific de multă vreme zelist, google analytics sau orice alt sistem care-mi dă de știre câți, cum și de unde mă privesc. Renunț benevol la o sursă de angoasă, și-așa-mi prisosesc și mă fac să stau degeaba cu ochii închiși și capul pe pernă. De unde fiorul de mirare când deschid pentru prima oară o pagină (după sistemul din link-în link-în link-în link, care mă face de fiecare dată să uit de unde-am pornit și ce-mi doream să aflu inițial) și mă regăsesc în lista de “îi citesc pe”. Primul impuls e să trag omul de mânecă, făcând ochii mari, apoi mă gândesc de câte ori oi fi mers și eu fără să am habar în același tramvai cu cei ale căror vieți par mereu altfel de interesante decât a mea. Trecem unii pe lângă alții, câteodată ne uităm aiurea, la pantofi sau la balcoane, și ne mai ciocnim. Murmurăm un “pardon” și plecăm mai departe. Azi mă opresc să dau bună ziua. Bună, Paperplanes. Bună, oamenilor.

Crăciun în martie

oompa — Mon, 27 Dec 2010 20:30:29 +0000

***

vreau cursuri de “cum să fii o scorpie în trei zile”

oompa — Wed, 01 Dec 2010 13:27:22 +0000

Mă dau în vânt după spuma de lapte de pe creştetul cafelei. Aş vrea ca, pe lângă dublă, fără zahăr, cu lapte, decafeinizată, să existe şi opţiunea “numai spumă”. O cană întreagă plină vârf cu aşa ceva, iată o sugestie de meniu care n-ar da greş. Luxul suprem a ajuns să mi se pară a avea propriul aparat de făcut spumă de lapte. Dacă posezi aşa ceva, e imposibil să-ţi mai doreşti ceva de la viaţă. Listele pentru Moş Crăciun ar rămâne goale.
Ceea ce-mi aminteşte cum am făcut lista mai mult de nevoie; de fapt, dacă stau să analizez, nu-mi doresc prea tare nimic din ce-i trecut acolo – doar obiecte şi-atâta tot, mi-e teamă c-o să mă-ngrop în ele. M-am cam săturat de toate ritualurile astea forţate, n-am chef să fac niciun cadou şi nici să primesc. Să abolim Crăciunul, zise Grinch.
Îmi place în schimb când nenea de la chioşcul de ziare ştie ce vreau şi-mi întinde înainte să deschid gura, chit că nu trec prea des pe acolo. Asta intră mereu în topul săptămânii.
La fel cum probabil va intra şi uluiala mea când, la un eveniment, i s-a mulţumit pentru prezenţă domnului ministru şi, deşi acesta a început să ţină şi-un mic discurs, eu nu aveam habar ce minister conduce domnul şi cum îl cheamă. De unde se poate deduce foarte uşor frecvenţa cu care urmăresc ştirile locale şi naţionale.
Am şi o nemulţumire majoră: de fiecare dată când câte un neavenit (sau neavenită, mai des la feminin) se trezeşte să se răţoiască la mine pe diverse teme, să fie răutăcios de dragul de a trata pe cineva de sus, să mă muştruluiască de parcă mi-ar fi dat ţâţă sau ne-am jucat în ţărână de mici, reacţionez aşa:

Tare-aş vrea să scap de pămpălăgeala asta care nu-mi aduce nimic bun, ci doar mai multe stropşeli (căci, dacă omul nu zice nimic, e uşor să te burzuluieşti şi data viitoare). Pe scurt, aş vrea aşa:

mark as spam

oompa — Tue, 26 Oct 2010 11:30:36 +0000

Nimeni nu scapă de asta, oricât s-ar feri, oricât şi-ar scuipa în sân şi oricât de bine şi-ar peria inbox-ul. Mai devreme sau mai târziu, sigur va primi un mail cu 2-3 (în cazurile fericite) sau 15-20 (în cele deşănţate) poze ataşate. Pozele înfăţişează fără excepţie un pruncalete până într-o lună (părinţii cei mai conectaţi la tehnologie au grijă să-mpărtăşească încă din prima zi), când, se ştie, proaspeţii oameni nu sunt tocmai buni de puşi în reclamele la Pampers. Până la stadiul de bucălat, blond şi cârlionţat a la Anne Geddes mai are de acumulat niscaiva grăsime ca să nu te sperii când îl priveşti şi să-ţi zici că asta-i dovada certă a provenienţei omului din maimuţă. Pe lângă starea trecătoare (să sperăm) de urâţenie, culmea ghinionului face ca în pozele cu pricina progenitura să fie de obicei surprinsă în exerciţiul funcţiunii, recte al urlatului din toţi rărunchii (har Domnului că nu le-a trecut prin cap să trimită şi filmuleţe!), de unde o îngrijorătoare nuanţă stacojie şi o promisiune de a nu-ţi trece cumva prin minte să te-nmulţeşti în viitorul apropiat. Dacă îţi trece, te răzgândeşti iute.
Mărturisesc fără jenă că toate mailurile nesolicitate de acest fel mă lasă complet rece şi nesimţitoare. Iar de voi solicita vreodată aşa ceva, e semn cert că am alunecat în cadă şi am o contuzie cerebrală. Mai ales că politeţea cere ca apoi să înjgheb o minciună gogonată, de genul “Ce dulce e!”, “Vai, ce-ţi seamănă!”, “Ptiu, ptiu!”. Nu că mi-ar fi greu, zilnic zic atâtea prostii de le pierd numărul, dar e al naibii de sâcâitor. Cât timp eu nu trimit nimănui poze din concediu dacă nu e autentic interesat (adică m-a rugat de mai multe ori, că am memorie slabă) sau reţeta ciorbei de perişoare pe care-am încropit-o aseară când ştiu că omu-i vegetarian şi oricum nu se-apropie de aragaz nici cât să fiarbă un ceai, insist să protestez. Solicit aplicarea legii ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, cu varianta “eu nu-ţi trimit mail cu linkuri din Cancan, tu nu-mi trimiţi poze cu pruncul tău”. Să fim chit.

Bucureştiului i se potriveşte perfect vremea asta

oompa — Wed, 01 Sep 2010 13:41:37 +0000

Ca, de altfel, şi mie.
Doar aşa casele astea coşcovite mai au vreo şansă să îşi dezvăluie arhitectura ascunsă sub straturile de jeg. Sunt bătrâne şi ele şi pică uneori în ridicol cu termopanele de sub streşinile curgătoare, ca o babă care se machiază mult prea strident, poate-poate nu i se văd ridurile.
Calc pe trotuarele de pe bulevardul Magheru şi nu mă deranjează că sunt la proba de săritură în lungime peste gropi şi noroaie, nici ploaia care mi se infiltrează în pantofii de pânză şi nici vocile trecătorilor, răstite ca nişte claxoane.
Bucureştiul pe vremea asta e ca un băiat murdărel, căruia nici nu-i trece prin cap să-şi şteargă mucii scurşi pe bărbie. Nu-mi vine să-l iau acasă şi să-l legăn pe genunchi, dar nici să-l îmbrăncesc şi să-i scuip în creştet. El este, pur şi simplu. La fel ca mine.

dau cearşaful la o parte cu un gest exagerat

oompa — Thu, 19 Aug 2010 08:42:56 +0000

Lipsesc şi eu o perioadă şi parc-am fost plecată măcar şase luni, la întoarcere nu-mi reveneam din uluială: ba s-au asfaltat trotuarele, ba s-au deschis şi închis nu ştiu câte magazine (nou: un coafor de fiţe lângă scară; mort: un fast-food chebapăresc în care abia intrau 2-3 indivizi pe zi).
Casa pare mică şi îmbâcsită, mă apasă pereţii pe umeri şi raşchetez tavanul cu fruntea – concluzia e că important e doar cu ce compar. Acum, că vin de unde tot apartamentul putea fi cuprins în sufragerie, mă simt claustrată. Când m-am întors din Amsterdam, unde însuşi spălatul pe dinţi era o aventură, căci nu-mi încăpea capul deasupra chiuvetei, aşa că după ce-mi umezeam limba stăteam aplecată deasupra WC-ului, în vreme ce fundul îmi ieşea pe uşa băii, mă simţeam aici ca-n apartamentul prezidenţial de la Intercontinental. Mai c-aveam impresia că pot face roata pe holul de la intrare.
Singurul lucru cu care m-am reobişnuit relativ repede a fost cantitatea crescută de persoane tulburate pe metrul pătrat (clar mai mare decât spaţiul verde pe cap de locuitor). Orice minus are şi-un plus: într-un singur oraş se găsesc fără probleme subiecţi şi subiecte pentru sute şi mii de lucrări de licenţă şi disertaţie care încep cu “psi”. Poţi să alegi chiar la-ntâmplare dintre vecini, colegi sau trecători prin parc şi tot ai şanse mari să dai de-un caz interesant.