dailycrap » looking around

Bucureştiului i se potriveşte perfect vremea asta

oompa — Wed, 01 Sep 2010 13:41:37 +0000

Ca, de altfel, şi mie.
Doar aşa casele astea coşcovite mai au vreo şansă să îşi dezvăluie arhitectura ascunsă sub straturile de jeg. Sunt bătrâne şi ele şi pică uneori în ridicol cu termopanele de sub streşinile curgătoare, ca o babă care se machiază mult prea strident, poate-poate nu i se văd ridurile.
Calc pe trotuarele de pe bulevardul Magheru şi nu mă deranjează că sunt la proba de săritură în lungime peste gropi şi noroaie, nici ploaia care mi se infiltrează în pantofii de pânză şi nici vocile trecătorilor, răstite ca nişte claxoane.
Bucureştiul pe vremea asta e ca un băiat murdărel, căruia nici nu-i trece prin cap să-şi şteargă mucii scurşi pe bărbie. Nu-mi vine să-l iau acasă şi să-l legăn pe genunchi, dar nici să-l îmbrăncesc şi să-i scuip în creştet. El este, pur şi simplu. La fel ca mine.

dau cearşaful la o parte cu un gest exagerat

oompa — Thu, 19 Aug 2010 08:42:56 +0000

Lipsesc şi eu o perioadă şi parc-am fost plecată măcar şase luni, la întoarcere nu-mi reveneam din uluială: ba s-au asfaltat trotuarele, ba s-au deschis şi închis nu ştiu câte magazine (nou: un coafor de fiţe lângă scară; mort: un fast-food chebapăresc în care abia intrau 2-3 indivizi pe zi).
Casa pare mică şi îmbâcsită, mă apasă pereţii pe umeri şi raşchetez tavanul cu fruntea – concluzia e că important e doar cu ce compar. Acum, că vin de unde tot apartamentul putea fi cuprins în sufragerie, mă simt claustrată. Când m-am întors din Amsterdam, unde însuşi spălatul pe dinţi era o aventură, căci nu-mi încăpea capul deasupra chiuvetei, aşa că după ce-mi umezeam limba stăteam aplecată deasupra WC-ului, în vreme ce fundul îmi ieşea pe uşa băii, mă simţeam aici ca-n apartamentul prezidenţial de la Intercontinental. Mai c-aveam impresia că pot face roata pe holul de la intrare.
Singurul lucru cu care m-am reobişnuit relativ repede a fost cantitatea crescută de persoane tulburate pe metrul pătrat (clar mai mare decât spaţiul verde pe cap de locuitor). Orice minus are şi-un plus: într-un singur oraş se găsesc fără probleme subiecţi şi subiecte pentru sute şi mii de lucrări de licenţă şi disertaţie care încep cu “psi”. Poţi să alegi chiar la-ntâmplare dintre vecini, colegi sau trecători prin parc şi tot ai şanse mari să dai de-un caz interesant.

lighioana din curte

oompa — Thu, 05 Aug 2010 19:08:52 +0000

~~~

viciule, ce drag îmi ești

oompa — Wed, 04 Aug 2010 22:15:21 +0000

Continui să fumez pe-ascuns, pe jumătate aplecată peste pervaz, gata să pic în freză, și cu geamul larg deschis, cât să intre toți țânțarii de pe o rază de 20 de kilometri. Ascund scrumiera sub pat și mucurile le învelesc în foi de ziar, după care le dosesc în geantă (o să duhnească a scrum de la o poștă, presimt). Deși, după cum ziceam, teatrul pe care-l joc a devenit cumva gratuit. Însă nu-mi permit încă să aprind țigara de față cu oricine, problemă născătoare de niscaiva frustrări, dar și-așa am atâtea că nu se mai simte una în plus.
Zilele astea m-am gândit mai des la relația mea cu țigările (pe care le pomenesc cam mult și pe-aici, pare-mi-se), asta mai ales în corelație cu teama mea aproape irațională de cancer – primul diagnostic la care mă gândesc imediat ce vreo analiză de sânge ori țesut nu se încadrează în normal. Cumva de înțeles, doar e maladia secolului și citisem pe undeva că unul din patru oameni va dezvolta, la un moment dat pe parcursul vieții, vreo formă sau alta. Cu alte cuvinte, dacă iau drept eșantion pe mine și pe cei mai apropiați prieteni, știu că măcar unul nu va fi scutit de o asemenea traumă. Cele câteva cazuri din familie se adaugă statisticii – dacă trăiești suficient, vei ști cum este. Să zici doar mulțumesc că afli la 80 de ani, iar nu la 20? Ce consolare cretină. Totuși, continui să ignor cauza cea mai probabilă. Tutunul dăunează grav sănătății. Cunosc, dar ce poftă-mi este…

moartea și taxele

oompa — Mon, 02 Aug 2010 21:25:31 +0000

Cert este că pe aceste meleaguri nu ai cum să te plictisești. Vrei, nu vrei, cât te duci până la colț să-ți iei un pachet de țigări, tot vezi ceva de rămâi cu gura căscată sau îți vine să scuipi în sân. Ba o simigerie cu un nume oximoronic (”Covrigelul uriaș”), ba o firmă de asigurări într-o casă albastră, pe pereții căreia un artist neîndoios talentat a pictat tot felul de accidente fatale, de la Dacii explodând la impactul cu zidul până la pietoni întinși fără de suflare sub roțile unui Jeep.
Iar acest fenomen al exhibării morții pe care nu l-am mai întâlnit în rest mă face să cuget mai mult de câteva secunde: firme cu ”Servicii funerare non-stop” (”Acum puteți muri liniștit și noaptea, noi vom avea grijă să te machiem pentru ultimul drum”), sicrie proptite în geam, de toate formele, mărimile și culorile (am văzut până și roz-bombon, pentru prințesa din tine), postere imense cu chipul proaspătului decedat lipite de geamul dinspre stradă, deasupra unei candele aprinse, să se întristeze și trecătorii, nu doar rudele direct implicate.
În directă legătură, un site util pentru orice curios al lumii de dincolo: Find a grave. De la Maria Tănase la Edith Piaf, de acum încolo vom ști fără dubiu la ce mormânt să depunem o floare și să ne aducem pios aminte.

și, când colo, ce să vezi

oompa — Sat, 24 Jul 2010 07:43:00 +0000

Motto: “Clipe de coșmar* – my favorite!” (C.)

Săptămâna asta m-am hrănit cu țigări, cel mai consistent și constant lucru care mi-a intrat în sistem (ptiu, drace!). Am ajuns la cantități niciodată depășite până acum; dacă mi-ai fi zis că atunci când pachetul va costa 12 lei voi fuma mai mult decât când era 3, aș fi spus “Cum, când o carte costă tot atât?” (în timpul acela tocmai apăruse colecția de la Cotidianul, ah, ce vremuri). Oricum, și cărțile la pachet cu ziarul s-au scumpit proporțional și-acum nu le mai cumpăr, dar pot introduce în limbajul economic această nouă paritate proprie, țigări-cărți de tarabă, care are potențialul de a deveni la fel de faimoasă precum Indicele Big Mac.

***

Să găsești un iaurt fără urmă de lapte praf (cel puțin nu una declarată pe etichetă) a devenit la fel de greu cu a găsi pepeni dulci aproape de casă. Ba încă denumirile evident croite ca să se-ncadreze în curentul “de la țară, tradiție, ah, să ne întoarcem cu toții la natură” sunt cele mai înșelătoare. Astfel, la Ulcica mult-lăudată să nu te duci cu portofelul și plăsuța de rafie, căci, pe lângă asemenea prostii, nenii mai bagă în el/ea și gelatină, ca să stea țeapăn în recipient și-n stomac. Nu sunt atât de hipstero-eco-extremistă încât să-mi pun laptele la prins, mă descurc cum pot, mărind cota de piață a Danone (deși asta îmi pică bine la papile, parcă nu mă gâdilă și la principiile “susțin producătorii locali”).

***

La Grădina Verona (verdeață, central, au limonadă cu pepene sau castravete, ce mai, toate condițiile necesare și suficiente), de când cu extinderea, îți trece os prin os până primești sus-numitul produs sau chiar și-o amărâtă de bere, pentru care maximul efort de preparare e s-o scoți din frigider. Oamenii sunt evident depășiți de cerere, dar, în asemenea vremuri precare, nu e cazul să mai angajezi doi băieți în plus, și-așa clientu’ vine și-așteaptă oricât. Să zicem mersi. Pe lânga asta, oarecum lesne ignorabil, căci nu merită să stăm cu nervii întinși la maxim și să cântăm la ei ca la mandolină, am observat pe propria piele că este noul loc de întâlnire a mai tuturor oamenilor din marcom. Imposibil să mergi și să nu vezi câteva fețe cunoscute (și mai ales din cele pe care n-ai chef musai să le întâlnești când te afli la un alcool și-un pai verde). Eu bag de obicei modul “ignore” și-mi merge, sper să nu fie doar o aparență.

***

Mi-a apărut o pozuță în DOR #3. Yay! (nu m-am putut abține)

***

C. se uita deunăzi la un film în timp ce eu butonam fără grijă și citeam tot internetul. Întreb într-o doară: “E de groază?”. “Nuuu, nici pomeneală”. Mai stau eu ce mai stau și numai ce-aud un “Hăăăă!” și un “Aaaaah!”. Mă interesez suspicioasă: “Ce se-ntâmplă?”. “A, nimic, îl torturează pe unul și-i smulge degetele de la picioare cu cleștele încălzit pe flacăra aragazului”. De unde putem deduce cu destulă siguranță că C. nu e deloc demn de încredere în ceea ce privește clasificarea filmelor de văzut. Preventiv, de-acum încolo voi căuta mereu înainte pe imdb.

*Emisiune săptămânală pe National Geographic.

câteodată

oompa — Mon, 05 Jul 2010 11:24:51 +0000

E bine. Poate mai mult decât bine. Am gustat, am sorbit, soarele mi-a intrat în ureche, am moțăit pe plajă, am intrat în apa rece, am citit, am privit cum încercau să înalțe zmeul, am fumat, mi-am șters stropii de ploaie de pe umeri, am râs, am povestit, am ascultat. M-am întors cu nisip în manșetele blugilor.

***

să revenim și să mergem mai departe

oompa — Wed, 30 Jun 2010 17:29:30 +0000

Mă nedumerește pofta vecinilor de a-și da cu părerea când se întâmplă câte-o nenorocire aproapelui conlocuitor. La mai toate știrile li se cere să-și împărtășească opinia, de parcă cine ar putea ști mai bine ce-a fost în sufletul omului decât vecinul de palier. “Era un băiat liniștit, nu făcea probleme” – ca și cum sinuciderea și politețea nu s-ar putea intersecta cu niciun chip și e o mirare continuă cum cel care dădea “Bună ziua” a putut apoi să se atârne în balcon.

Cu această dilemă sumbră se potrivește și starea mea de reîntoarcere în București după doar câteva zile petrecute mai departe, mai ales când nimeresc pe câte-un bulevard cu blocuri lungi, care par că nu se mai termină (Ștefan cel Mare e un exemplu). Nicicând nu mă simt mai solidară cu șoarecele prins în labirint și care nu știe încotro e cașcavalul sau măcar dacă acesta există. Merge într-o parte și-n alta și peste tot sunt doar pereți albi, pe care nu are cum să-i escaladeze, iar culoarele abia dacă-i permit să se strecoare. Și, dacă nu mă simt precum șoarecele, atunci mă văd protagonistă în Cubul; în orice caz, claustrarea e aceeași, doar intensitatea diferă.

Pauza de-aici, simetrie cu golul pe care nu știu cu ce să-l umplu, până nu pricep de unde se trage. Întrucâtva sunt aici:

și-mi zic încotro? Niciun drum nu-i lipsit de hârtoape, de bălți și de șopârle care-l traversează. Ce să fac, ce să fac, întotdeauna mi-a fost teribil de greu să iau decizii când nu există alternativă care să mă atragă cu adevărat, intuitiv sau rațional, iar variantele au, fiecare, destule minusuri. Încerc să aplic strategia cu pusul pe hârtie, tras linie și adunat, ca în Contabilitatea lui Sorescu (Vine o vreme/ Când trebuie să tragem sub noi/ O linie neagră/ Şi să facem socoteala), dar îmi pare cam sterilă, o soluție care îmi oferă un simulacru de certitudine, de “e bine așa, iar nu altfel”. Când simulacrele, se știe, se topesc la prima ploaie…

Și aș vrea tare mult să fiu aici:

drumul să se întindă drept în față, să nu am altceva de făcut decât să pun un picior înaintea altuia și să fiu sigură că unde mă duce e bine și cald.

facebook

oompa — Wed, 19 May 2010 13:55:47 +0000

Trebuie să folosesc google translate ca să înțeleg statusurile de pe facebook. Desigur, traducerea e mereu imperfectă, descifrez câte-un “am gătit”, “m-am uitat la un film”, “mi-e dor de…” şi adesea cuvintele de legătură ţin doar de imaginaţia mea. Îmi închipui ce anume şi-a pus în farfurie, dacă i-a plăcut sau nu, dacă avea prea puţin sos sau a scăpat cam multă sare în tocană, cum a fost filmul şi cât de repede a adormit după aceea (poate chiar în timpul) şi e mult mai bine decât dacă aş şti fără urmă de îndoială toate aceste amănunte.

Uneori, asist la cereri în căsătorie în direct pe care nu le iau în serios decât după ce mi se întăreşte faptul personal şi înzecit. Apoi mă simt de parcă am fost martoră la un eveniment istoric şi nu mă pot abţine să nu cred că sunt depăşită de timpuri. Îmi amintesc subit de o cerere în căsătorie făcută la Praktiker, printre rafturile cu şuruburi, şi de una în părculeţul de lângă bulevard, în care iarba pârjolită, băncuţele cu scânduri lipsă şi câinii apatici se întreceau să ofere un fundal potrivit. Nu mă pot hotărî care-i cea mai cea şi poate nici măcar nu-i asta ideea, euforia momentului neţinând cont de niciun fel de dezacorduri concrete.

Iar într-o zi facebookul m-a purtat, pentru scurt şi intens timp, dincolo de zona crepusculară. Numai ce văd că am primit o înştiinţare: X Y (unde X este prenumele, iar Y este numele meu din buletin, pe care nu le dezvălui aici din motive lesne de apreciat) has sent you a message. Îmi zic “iată, sunt pe punctul de a confirma ştiinţific şi fără putinţă de tăgadă existenţa şi posibilitatea călătoriei în timp. Oare ce mesaj mi-am transmis din viitor? La cum mă ştiu, nu cred că-i ceva de bine, ci mai degrabă mă paşte vreun necaz şi încerc să mă avertizez în ceasul al doisprezecelea”.
M-am sucit, m-am învârtit şi tot nu-ndrăzneam să citesc şi să înfrunt posteritatea, fie ce-o fi. Până la urmă, după multe astfel de codeli, am zis “hop” şi-am sărit. Când colo, ce să văd, nu era decât o altă persoană care a avut inspiraţia de a mă atenţiona că purtăm acelaşi nume şi că, graţie acestei coincidenţe miraculoase, poate ar fi bine să ne conversăm în amănunt, cine ştie ce alte asemănări mai dibuim. Un ochi mi-a râs şi altul mi-a plâns.

botanice

oompa — Thu, 15 Apr 2010 07:16:15 +0000

Nu ştiu ce se întâmplă cu primăvara asta, pe lângă faptul că încă nu m-am scuturat de frigul din oase şi merg de colo-colo ca o băbuţă veşnic răcită. Vine aşa, tiptil şi numai când mă întorc cu spatele. Mai ieri mă întrebam ce-i cu mugurii, parcă prea se iţeau cu încetinitorul, iar azi castanii aveau ditamai degetele şi, trecând pe lângă o curticică de bloc (din cele cu gard înalt până la brâu, avem mania graniţelor bine delimitate), parfumul de liliac m-a pocnit în plină faţă ca un pumn înmănuşat în mătase. Pe strada mea sunt doar betoane, fast-fooduri şi agenţii de pariuri. Din loc în loc abia, câte un pomişor mai pirpiriu decât o vrabie. Doar rareori îmi dau seama cât mă sufocă asfaltul, ca azi, când mirosea a pământ reavăn, plin de râme grase ca nişte purceluşi. N-aş putea să stau însă la casă, sunt prea multe de făcut şi parcă văd că, în loc să lenevesc sâmbăta cu o carte între perne, ar trebui să dau poarta cu încă un strat de vopsea şi să plivesc buruienile. În schimb, am de gând să înlocuiesc toate plantele care se veştejesc în ghivece, confirmându-mi reputaţia de black thumb, în preajma căreia nici măcar ficusul nu rezistă. Oi trăi şi-oi vedea.