dailycrap

but nonetheless marvelous

nom nom nom, originally uploaded by Jessica Florence.

Trec printr-o perioadă în care îmi doresc să adopt orice animal îmi intră în raza vizuală, şi asta cât se poate de repede! Primesc pe mail poze cu un şobolănel tărcat rozând un biscuit cu ciocolată, gata, mă hotărăsc, şobolanii sunt noul meu amor, e musai să-mi cumpăr o cuşcă şi-apoi să alerg după el prin toată casa, înhăţându-l de coada fără păr. Văd câinele unor cunoştinţe, aş vrea să le dau cu ceva în cap şi să plec cu patrupedul acasă, unde să-l las să-mi roadă în voie papucii. Până şi vrăbiile din tufişuri le-aş adăposti prin buzunare.
Dovadă că dorinţele din copilărie nu mor niciodată.

N-am avut şampanie, tort sau lumânări. În schimb, mi s-a cântat La mulţi ani la ureche, am primit Camera luminoasă, caramele şi ceai negru, radio să am ce asculta în bucătărie când mă mai pocneşte inspiraţia şi încerc să-mi repar greşeala de a oferi fursecuri duşmanilor făcând clătite, prăjituri şi checuri numai şi numai pentru prieteni şi cel mai frumos ceas din lume (nu insistaţi, minunea nu se va repeta, dar, dacă-l iubiţi pe Ghica Popa la fel de mult ca mine, poate vreţi să vă deseneze maşina, motocicleta sau casa, lucruri la care aş fi prima, doar că n-am de niciunele).

Şi-acum s-o iau de la capăt…

Poze de Prima poză e făcută de Băiat, a doua de ionuca

N-aş reuşi niciodată să ţin un blog în care să scriu despre ultimele evenimente şi întâmplări la care-am asistat, îmi aduc aminte de ceva după o lună, iar conceptul de live-blogging îmi repugnă. Însemnările mele sunt într-o continuă stare de expirare, fără să se strice de fapt niciodată. Ca biscuiţii uitaţi de exploratori la cei doi poli, buni şi după cincizeci de ani, dacă eşti suficient de flexibil încât să nu citeşti data de pe ambalaj.
Azi mi-am amintit că voiam să pun de mult aici cele trei spoturi pentru Iasi International Film Festival (IIFF nu sună la fel de bine ca TIFF, dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere). Strict în ordinea preferinţelor mele, un Pulp Fiction şi două horror-uri:

De câţiva ani, sunt tare slabă de înger. Nu reuşesc să mă uit la un film “de groază” nici măcar printre degete şi cu sonorul dat la minim. Simt cum mi se strânge stomacul şi mă văd pe dată hăcuită-torturată-bântuită, la fel cum a păţit personajul principal. Ba chiar odată am fost nevoită să aştept răsăritul soarelui ca să mă pot culca, la adăpostul soarelui de după perdele. Mi-am dat seama apoi că n-are niciun sens să mă chinuiesc singură şi să-mi hrănesc astfel imaginaţia. Să fie pentru alţii, îmi zic, hai mai bine un cântec vesel să cântăm şi la Mad Men să ne uităm.
Uneori, când tot târgul vuieşte de noua producţie cu criminali în serie, îndrăznesc să privesc un trailer şi să citesc descrierea de pe wikipedia, dar numai cu lumina aprinsă.
De-asta mi-e atât de simpatic grăsuţul bărbos. “Uaaa, i s-a terminat sângelee!” a devenit o replică de referinţă. Aş vrea să am şi eu aşa un personaj prin preajmă, care să mă facă să văd ketchupul din scenele cele mai realiste.

Notă: C., care în zilele bune scrie scenarii ca cele de mai sus, nu m-a plătit în niciun fel pentru această însemnare. Îl rog să-şi revizuiască atitudinea şi să-mi facă cinste cu o bere.