dailycrap

Text: How much madness lies within you?

Agency: Heimat, Berlin

Am I the only one thinking about Fight Club when watching this video?

Bad, Leo Burnett Puerto Rico, bad, bad, bad.
On the other hand, I’m not in McDonald’s target anyway, but I’m in Chuck’s all the way.
Which reminds me of how I pre-ordered his latest book well over 200 days before its publishing date (and still have 120 to go).
I haven’t seen the movie in a while and didn’t realize until last night how much I’ve missed it. Should make some popcorn.

Se-apropie târgul. Blogurile încep să se umple de programe, de anunțuri de lansări, de planuri de cumpărături, de dorințe literare pentru Crăciun (cel mai bun cadou, fie că ești sau nu în pană de inspirație, dar mai ales în cazul din urmă). Mă încadrez în tendințe, așa că am început să răsfoiesc cele cinci pagini împărțite pe ore, căutând ceva care să-mi atragă atenția. Am avut ce mi-am dorit, chiar cu vârf și îndesat, după cum urmează:
Miercuri, lansarea cărții “Kitsch orbitor şi geniu înaripat: Nobelul românului Cărtărescu” de Camelian Propinaţiu. Hmm, ce-avem noi aici? Un pseudonim ilar, un titlu din care nu pricep o iotă. Să cercetăm: o pagină de wikipedia cu nimic mai lămuritoare. Click pe “blog” (e de fapt un site) și iată cartea cu pricina, din care îmi permit să reproduc un citat, nu mai mult, căci pe mine pănă și măruntele rânduri de mai jos au avut darul de a mă cufunda într-o beznă în care mă zbat și acum (aștept salvarea, sub formă de iluminare artificială sau naturală):
“Dizolvarea RO si DRO în WO. Ca scriitor Român, adică nădăjduind a fi primit în preafericita Autoelită, ideal este în managementul carierei să te separi de popor, să concepi si să expulzezi cât mai departe de scumpa noastră Capitală, cum voia să plece si Labis, ori la Mălini, ori la singurul lui prieten de nădejde, un ungur, Portik Imré, la Covasna, făcând orice, dar absolut orice, numai să ți se dea timp de cea mai bună calitate, cum au avut Mircea, T. O. Bobe sau Daniel Vighi la Schloss Solitude, în edificiul baroc în formă de cochilie americană, într-una din cele mai frumoase perioade din viața mea, o perioadă idilică, dintre plimbările călare de farmec băsescian prin păduri negre istoria națională si Revoluția Futută văzându-se într-o hidosenie de țepe de să nu mai astepți nimic după Epoca Mooye decât dizolvarea RO si DRO în WO!”
Pe lângă codul inițialelor, pe care nu l-am putut sparge nici cu cel mai performant computer, epitetele aiuritoare și majusculele puse total aleatoriu (nu mă va convinge nimeni că există o logică) creează, trebuie să recunosc, un efect asemănător câtorva beri băute pe stomacul gol. Din scroll-ul rapid, căci îmi place să-mi protejez sinapsele, nu m-am putut lămuri nici măcar dacă este pro sau contra și, mai ales, a ce.
Ziua de joi nu se lasă mai prejos și mă trosnește după ceafă cu lansarea cărții “Incertitudini la răscruce” (Nică Lupu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Colecţia “Pestalozzi”) la care sunt invitaţi “inspectori şcolari, directori, cadre didactice, părinţi, elevi”. Teamă mi-e că unii domni și doamne nu pricep că “invitați” nu înseamnă “oricine trece pe-acolo și se oprește să caște gura și la standul meu înghesuit și fără microfon”, ci chiar ar trebui să includă oameni măcar în parte cunoscuți (nu orice editură poate beneficia de persoane foarte importante precum doamna Rădulescu sau Marin-Bănică, deși tare și-ar dori). Mai încolo, un inspirat a trecut în dreptul acestei rubrici chiar “publicul larg”. Aștept adăugirile în genul “copii rătăciți de părinți, cu mucii curgându-le pe bărbie”, “pensionari care nu știu unde au nimerit, dar speră să se dea ceva gratis, măcar un autograf” și “muștele care n-au fost încă nimicite de frig”.
Vineri voi încerca să nu lipsesc de la două evenimente care se anunță memorabile, chiar dacă nu din motivele dorite de organizatori: “Gaşca şi diavolul – Istoria bolnavă a domnului Manolescu – Poeţii uitaţi” – minirecital actoricesc în regia lui Puşi Dinulescu (o adevărată odisee a numelor la acest târg) și lansarea volumului “Proteine vegetale şi reţete culinare savuroase lacto – ovo – vegetariene” – profesor yoga Gregorian Bivolaru (chiar nu vreau să aflu ingredientele speciale ale acestor rețete, deși sunt probabil mai ușor de procurat decât cele sugerate de atotprezentul Jamie O.).
Profit de ocazie ca să salut editura mea preferată, deși n-am cumpărat vreodată o carte scoasă acolo și nici n-am de gând: Amurg sentimental. Nu se poate să n-o iubești. Din spate vine tare o nouă apariție (pentru mine): Cununi de stele. Ar trebui să fac un concurs de “naming” pentru o editură, din aceeași gamă, iar câștigătorul ar primi o foaie cu abțibilduri pe care scrie numele propus, să și le lipească pe toate cărțile din bibliotecă, deasupra “H”-ului sau ovalului roșu atotprezent.

***

Într-o notâ cât de cât mai serioasă, dacă aș putea (dar trebuie să stau de pază la rafturi, să nu plece lumea cu vreun volum ascuns în mâneca pardesiului, căci cine mai are bani în aceste vremuri mohorâte?), m-aș duce la cele aceste trei evenimente:

• Lansare: “Viaţa începe vineri” – Ioana Pârvulescu.   Participă: Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu (sâmbătă, de la 13, la standul Humanitas)

• Masă rotundă organizată de Ambasada Franței, cu tema: “Romanul grafic la confluenţa dintre roman şi benzile desenate” (tot sâmbătă, de la 15)

• Lansarea romanului: “Şi Hams Şi Regretel”- Matei Florian.   Prezintă: Simona Sora, Marius Chivu, Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici (idem, Polirom, ora 16.30)

Cineva tine musai sa-mi strice zilele de vineri, dar n-am de gand sa cedez presiunilor inainte sa-mi fac inele si bratari din parul uraciosului.

De dimineata, o coincidenta simpatica (ca mai toate coincidentele; daca nu pot fi caracterizate asa, nu exista): imi iau pentru prima oara The New York Times Book Review si, chiar pe pagina intai, vad recenzia lui Timothy Egan la ultima carte a lui Dave Eggers, Zeitoun, pe care tocmai ce-am terminat-o de citit. Si de care, sunt sigura, n-a auzit inca nici naiba pe-aici (ei, se poate spune ca acum au auzit totusi cei cativa cititori ai revistei) si nici nu cred ca se-ncumeta cineva sa cumpere drepturile de traducere, din motive necunoscute, cum nu s-au apropiat nici de A Heartbreaking Work of Staggering Genius. Au masacrat in schimb titlul You Shall Know Our Velocity, de nu m-as fi apucat in veci de o carte numita Sa te tii alergatura!, noroc ca stiam despre cine-i vorba.
Si, ca tot voiam sa insir niscaiva impresii legate de Zeitoun, prefer sa fiu precauta si sa intreb inainte: va intereseaza asa ceva? Sau sunt deja arhisuficiente blogurile care functioneaza exclusiv ca jurnal de lectura?

Vineri am cele mai concrete dorinte. Azi vreau cu ardoare o Diana mini – functioneaza cu film de 35, aleluia!, si e numai buna de strecurat in geanta. Sunt putin reticenta la plasticul de trei lei, dar chiar si plasticul de 3000 de lei s-a dovedit, in fapt, tot de doi bani, macar Diana e mai onesta.
Pana una-alta, ar trebui sa ma dumeresc cum functioneaza Zenitul. Oare cate filme e social acceptabil sa strici pana obtii un cadru decent?

Dragos ma intreaba ce inseamna Mihail Sebastian pentru mine. Cu riscul de a oripila, spun franc: mai nimic. Am citit doar Accidentul si Orasul cu salcami, aparute intr-un singur volum in colectia Romanul de dragoste si asta cu prea mult timp in urma, pe la inceputul liceului. Sunt faimoasa pentru ca nu tin minte decat 10% din ce citesc (ii admir in schimb profund pe cei care pot descrie in amanunt cum era imbracat un anume personaj dintr-o carte), ba chiar cumpar de mai multe ori acelasi volum, uitand ca am deja un exemplar in biblioteca. Astept cu deosebit interes batranetea, poate atunci voi fi mai agera la minte.

Maria Raducanu – Cristina

Erau admirabil de plictisitori. Cum suna aceasta propozitie? Poti sa fii admirabil de plictisitor? Dezolant de plictisitor, da. Deprimant de plictisitor, da. Ucigator de plictisitor, iarasi da. Dar, din fericire, exista totusi si oameni admirabil de plictisitori. Doar ca sunt tare speriosi si se ascund in spatele unui gandac mare si gras la orice pala de vant. Trebuie sa stii sa le castigi increderea si-apoi poti sa privesti ore in sir cum rontaie o coaja proaspata de paine folosindu-si doar dintii din fata. Totul depinde de rabdare. Atentie insa: daca la un moment dat cedezi tentatiei si atipesti, ai pierdut jocul si trebuie s-o iei de la capat!

Ca sa-mi mai piperez viata cu ceva (lasandu-va sa va framantati cu dilema daca ma autoinclud sau nu in categoria de mai sus), imi bat capul cu urmatoarele lucruri:

Vocea din reclama la cartile Adevarul ma baga in sperieti. Mai ales cand imi spune sa le las mostenire urmasilor urmasilor mei. Pe langa tonul in care se simte agresivitatea abia stapanita, ca de profesor care te bate cu linia la palma daca n-ai sters bine tabla, chiar nu simteam nevoia sa mi se aminteasca iminenta propriului sfarsit intr-un spot enervant.

Ca sa ramanem in acelasi registru, mentionez in trecere “scandalul” din jurul Adprintului de anul asta, cu jurnalisti transformati in justitiari, oameni care spera ca “merge si-asa”, altii care-nchid ochii sau pur si simplu nu-si fac treaba si prefera sa stea la o cafeluta si-o barfa si-un articol care-a tot suferit modificari: “Cinci agentii romanesti… ba nu, patru… ba nu, trei… premiate la Adprint”. Ma mira insa ipocrizia unora. Toata lumea stie cum merge treaba, dar cel care spune ca imparatul e gol va fi, invariabil, improscat cu cacat (ce aliteratie graitoare).

In procesul meu de documentare pentru o carte, dau peste asta:
“Like today’s athletes, gladiators did product endorsements. Particularly successful gladiators would endorse goods in the arena before commencing a fight and have their names promoting products on the Roman equivalent of billboards.”
Ce sa mai zic, o sa aflam pana la urma ca cea mai veche meserie din lume e de fapt cea de copywriter.

Noul logo Pepsi ma oripileaza (trecand peste faptul ca sunt de partea concurentului direct, deci de o maxima subiectivitate). Insa comparatia de mai jos ma unge pe suflet, e exact ce-as fi facut si eu, daca m-ar fi dus mai mult capul si imaginatia.

Varianta imbunatatita realizata de Lawrence Yang

Descopar cu maxima neplacere ca, oricat as incerca sa dezmint, am episoade tipice de muiere, cum ar fi dorinta de a smulge fir cu fir parul din capul unei fufe care vomita zilnic pagini intregi pline cu povesti despre iubu, pisi, mâţu’ sau cum dracu’ isi mai alinta pitipoancele consortii in ziua de azi. Dragoste maxima, monser, atata doar ca iubu’ fute tot ce prinde cand nu e sub ochii mari ai fufei. Mi se-apleaca si de mine, si de ei. Ce dracu’ ma intereseaza josnicia si prostia altora, nu stiu. Poate pentru ca sunt mai palpitante decat ale mele.

Am descoperit intruparea barbatului ideal. De acum inainte voi ofta adanc si-mi voi da ochii peste cap, visand la el, numai el, doar el:
“Ildiko spune despre fiul ei, Alexandru, ca e cuminte, muncitor, harnic si câstiga în jur de 16 milioane pe luna (si deci, spune ea, poate sa o rasfete pe fata cu ce doreste ea), îsi iubeste parintii, nu este agresiv, merge la discoteca de doua ori pe luna, nu bea, mai fumeaza din când în când, îi plac manelele, meciurile, este romantic si politicos, în concluzie, este exemplar pentru orice fata.” (de aici)

Si, ca sa inchei intr-o nota culturala, va invit sa mergeti la “Cui i-e frica de Virginia Woolf?” de la Act. Florina Gleznea e naucitoare. E unul dintre cazurile in care “o sa ajunga mare” nu suna deloc pretios. Si Ionut Grama (a carui noua traducere a fost autorizata chiar de Edward Albee) o completeaza excelent.

Fotografie de Bogdan I. Stanciu