dailycrap

Am nişte vise foarte simple, o adevărată dezamăgire pentru orice psihanalist. Trebuie să scriu un mail şi tot amân, noaptea visez că o fac. Trebuie să schimb aşternuturile, dar nu mă învrednicesc, noaptea le pun la spălat. Am pierdut forfecuţa de unghii, o găsesc în somn. Problema ziua, rezolvare după ora 11 p.m. Nu am vise care să mă bântuie, să mă întreb din ce cotlon a ieşit oare aşa ceva la iveală, ce-mi şopteşte inconştientul şi eu nu-i înţeleg limba. Îmi dau seama pe dată că m-a înţepat ceva în coaste şi am visat suliţe şi armuri şi că îmi imaginez exact lucrurile de care mi-e teamă, în diferite forme, toate transparente, ca un copil costumat în urs, de care nu te laşi prostit nicio clipă.
Singura parte cu adevărat proastă e că, în banalitatea lor, conversaţiile purtate cu ochii închişi seamănă atât de mult cu cele reale, încât încurc lumea din oglindă cu cea de dincolo de ea. Stau astfel liniştită şi-apoi mă mir când ceilalţi nu ştiu că am vorbit ore întregi şi am stabilit o grămadă de lucruri. Teribilă risipă de energie.

Multe însemnări noi în reader. Apăs cu un amestec de curiozitate și înfrigurare – atât de multe trebuie să fie un semn bun, de mult nu am parte decât de zgârcenie virtuală. Mângăi rotița mouseului de parc-ar fi cumpărată dintr-un sex shop. Scris generos și frumos, fotografii ca-n alte vremuri. Mă bucur. Nu știu ce s-a-ntâmplat de a provocat toate astea, dar mă bucur. Nu e bine să chestionăm minunile, sunt prea fragile pentru întrebările noastre. Mai mult și mai mult, însemnare după însemnare. Parcă însă…
Data trecută în dreapta, lună și zi, e de acum doi ani. La fel toate celelalte. Readerul și-a bătut joc de mine și m-a momit cu trecutul ambalat în hârtie de viitor. Nu s-a schimbat nimic, tăcerea e tot acolo. Fereastra spre ceea ce știam s-a-nchis, trântită de vânt. Zdrang. Geamul se sparge. Oftez și-mi aprind o țigară – mâner.
Poate ce știam eu nici nu mai există de fapt, în timp ce eu prefer să cred că hibernează într-o iarnă nesupusă legilor firii. Imaginația e capabilă de multe nefăcute.
…La fel cum uneori fire pe care le credeam rupte fără putință de reînnodare trainică îmi apar în somn și-mi dau seama că se mai respiră pe undeva, firav dar constant. Viu. Atunci mă trezesc brusc, cu inima bătându-mi mai repede.

De cateva zile m-am mutat intr-o piersica. Piersica este rotunda si zemoasa, ca mai toate fructele de acest gen, si, daca esti obisnuit sa le cumperi din piata si sa le mananci la desert, nici nu ti-ai da seama ca in piersica asta poate locui cineva.
In piersica mea este teribil de cald, mai ales cu cat ma apropii de sambure. E cald chiar daca esti imbracat in alb si chiar si mai cald daca esti dezbracat si de-asta mai nimeni nu vrea sa vina in vizita, o stiu prea bine, desi de obicei se invoca motive precum “sunt alergic la puf” sau “am intoleranta la fructoza”. Dar nu ma deranjeaza prea mult, arareori am nevoie de companie si, atunci cand ma macina totusi dorul, prefer sa ma-ntind pe canapeaua rosie (asortata la pereti) si sa ma-ngrop sub perne.
In piersica mea, unde e inabusitor de cald, dupa cum v-am mai zis, nu se proiecteaza decat filme fara miza si se citesc exclusiv ghiduri de calatorie. Din cauza caldurii, sticlelor de vin le iese dopul discret, fara sa faca poc!, iar eu trebuie sa le beau, e pacat sa arunci vinul in chiuveta cu un colt ciobit, mai ales ca e intotdeauna rosu si aspru ca un obraz barbos pe care-mi place sa-l tot sarut. Numai intr-o piersica as putea sa beau atat fara sa-mi depan amintirile din copilarie si sa ma amarasc apoi pentru c-a trecut inca o noapte.
Dar nici macar intr-o piersica nu poate fi totul frumos. Aroma imi provoaca insomnii si vise urate, in care alerg pe acoperisuri si nu gasesc niciun cotlon in care sa ma ascund, iar pulpa imi pricinuieste mancarimi, asa ca-mi las unghiile sa creasca si-mi impodobesc picioarele cu dungi purpurii.
Am insa o singura frica: o sa vina si momentul in care va putrezi.

Stiam ce gandesti.

La fel de clar de parca as fi citit intr-un jurnal gasit intr-un fund de sertar.
La fel de clar de parca filmul la care ma uitam pana atunci, incercand sa-mi imaginez ce spun de fapt personajele vorbitoare ale unei limbi straine (norvegiana, poate), ar fi avut brusc subtitrare. Si replicile pe care le rosteau erau cu totul altele decat cele inchipuite de mine.
Stiam ce gandesti si era cumplit. Ma uitam la tine cu ochii mariti de groaza si preferam in continuare sa cred ca nu am dreptate. Ca faci asta si cealalta pentru ca asa simti, fara vreo justificare ascunsa si absurda de indata ce-o pui in cuvinte.
Si ti-am pus in minte ganduri care nu erau ale tale, pentru ca cele pe care le aveai nu erau si cele pe care voiam sa le-aud.
Pana cand am fost dezbracata in fata ta, goala de haine din fir de bumbac si haine din fir de angoasa, implantate in piele ca un chilot din supraelastic, topit intr-o arsura de gradul 3.
Atunci nu mi-a mai fost de folos ca-ti auzeam gandurile de parca as fi ascultat un comentariu din off. Nu-mi era de folos pentru ca iti citeam deja in ochi tot ce-as fi vrut si, mai ales, ce n-as fi vrut sa stiu.
Nu voi mai face de 2 ori aceeasi greseala, mi-am zis, infasurandu-ma strans in toate valurile pe care le lepadasem.

Si m-am trezit, intrebandu-ma daca in realitate as avea intelepciunea de a refuza un asemenea dar, cu mult mai teribil decat cel de a nega evidentele, primit la botez si pe care ma straduiesc de atunci in zadar sa-l returnez.
Nimeni nu mai stie cum se numeste magazinul de la care a fost cumparat si cum as putea ajunge la el. Si oricum am pierdut demult chitanta.