dailycrap » to dream the impossible dream

this is all I want

oompa — Sun, 06 Nov 2011 18:42:39 +0000

Ce eram eu meteodependentă înainte, dar acum am ajuns la un nivel greu de bănuit. De luni până vineri poate să tune și să fulgere într-una, s-avem parte de tornade, cutremure și alte fenomene neplăcute. În schimb, dacă în weekend bate vântul cam tare sau cerul e acoperit de nori și razele soarelui nu reușesc să pătrundă prin nicio spărtură, simt instantaneu nevoia să-mi secer venele.

Cum altfel când, pe vreme bună, mă distrez atât de tare?

Și, trecând de la categoria “Varză” la cea “Salată orientală”, dar cu rânjetul la fel de bine întipărit pe față:

Oamenii ăștia merită să-mi fac un tatuaj cu TNT Brothers.

twas a day before others

oompa — Sun, 02 Oct 2011 13:54:36 +0000

***

******

Am nevoie de niște zile de limpezit creierii. Zile de nevăzut oamenii, de nedeschis aparatele electronice, de necronometrat timpul. Zile de respirat și de crezut în mine.
Rămân cu nevoia.

defying the laws of gravity*

oompa — Mon, 19 Sep 2011 18:27:32 +0000

Ce ziceam eu aici? Că mi-aș vinde un rinichi să pot face asta? Din fericire pentru integritatea mea corporală, deocamdată n-a fost cazul.
Cum s-au întâmplat destule în ultima vreme încât să-mi dau seama că nu am tot timpul din lume și că a amâna nu e niciodată ceva de dorit, că, dacă vreau ceva cu fiecare celulă zvâcnind a viață și, cumva, luând dintr-o parte și punând în alta, acel lucru poate deveni posibil, ei bine, ce s-o mai lungesc, fac ce se vede mai jos.

“Asta visez, asta pictez” n-a fost nicicând mai adevărat și locul ăsta nu putea să rămână prea multă vreme pe dinafară.
Mă dor chiar și mușchii despre care nu știam că există și abia respir de oboseală, îmi admir vânătăile din genunchi și juliturile de deasupra osului iliac (de la simulările pe placa dură), îmi amintesc cât de pașnic părea deodată Bucureștiul văzut de sus, cât de liniștitor e să observi voalura deschisă deasupra capului, pregătită să te asculte, cum îmi tremura de încordare mâna stângă când trebuia să trag tare ca să țin contră vântului, cum am găsit, adunați la un loc, unii dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată.
Abia am făcut primii (4) pași și încă sufăr câte-un mic infarct când se deschide ușa avionului și aerul rece năvălește înăuntru, dar, cum bine îmi zicea cineva, mi se citește încântarea pe față în fiecare zi și ăsta-i mare lucru.

**Don’t stop me now* e, de-acum, cântecul meu preferat și motto-ul vieții care mi-a început sâmbătă.

the sky is the best place on earth

oompa — Wed, 14 Sep 2011 10:15:46 +0000

It really is.

punct. și fără ”de la capăt”

oompa — Tue, 30 Aug 2011 10:50:03 +0000

Am dat mâna o singură dată, lângă o pătură întinsă pe iarbă. Ce poți zice despre un om după câteva secunde? E tânăr și viu, respiră la fel ca tine și se uită la cer cu aceeași privire.
Azi eu am sarcini, griji și întrebări care mă sâcâie. El nu, chiar dacă n-a ales asta.
E îngrijorător cât de puțin și de rar mă gândesc la moarte. Moartea mea nu există sau, cel puțin, e ceva ce pot să amân pe termen nedefinit, cu o simplă fluturare din mână. Moartea mă va păsui cât să mai fumez niscaiva cartușe de țigări, cât să beau bere cu prietenii, cât să mă cert pe tema celui mai tare serial făcut vreodată, cât să merg în concediu, cât să nu dorm câteva nopți de griji mărunte care par copleșitoare, cât să mai tânjesc, cât să mă mai lupt, cât să-mi mai doresc să fiu și să simt.
Știu că moartea nu bate la ușă, că nu-ți dă telefon înainte, că nu poți să apeși “reject call” sau “not attending”. La event-ul creat de ea n-ai cum să nu participi.
Și totuși, n-ar trebui să existe înmormântări la care cel întins în sicriu e tânăr, prea tânăr, mai tânăr decât tine, și odată ați respirat la fel și v-ați uitat la cer cu aceeași privire.

o banală zi de sâmbătă

oompa — Sun, 21 Aug 2011 10:19:47 +0000

sau look, mum, no hands!
sau mi-aș vinde un rinichi ca să pot face asta toată viața, dar atunci nu cred c-aș mai fi aptă medical
sau acum înțeleg ce înseamnă dependența de adrenalină
sau jur că ei sunt cei mai faini oameni din lume
sau definiția din dicționar a extazului e incompletă
sau acum am un motiv să joc la loto
sau până atunci trăisem degeaba
sau imposibil de descris în cuvinte
sau

TNT Brothers, you rule!

nu țin la aparențele socio-culturale

oompa — Tue, 09 Nov 2010 17:12:48 +0000

Am adormit la o piesă a lui Afrim. Cică ar fi cea mai ne-afrimiană, dar n-am nevoie de justificări. E aceeași piesă care m-a făcut să-mi doresc nețărmuit ca regizorii români să mai folosească și alte mijloace de exprimare a supărării/frustrării/nemulțumirii în afară de a-i pune pe actori să urle precum țațele-n târg. Și nu pentru că urletele m-ar fi întrerupt din moțăială, ci pentru că sună fals și scremut. Asta fie pentru că actorii români nu știu a urla (e mai greu decât pare), fie pentru că, într-adevăr, contextul nu cerea asta. Țipetele Mirelei Oprișor în Marți, după Crăciun nu m-au deranjat câtuși de puțin. Erau “de-acolo”. Așa că poate a doua variantă e cea câștigătoare. Îmi permit să dau sfaturi regizorilor – oricum nu mă citește niciunul.
Am adormit, mai demult, și la La maman et la putain. După două ore, am simțit nevoia de o reîncărcare energetică. Am reușit apoi să fiu atentă la ultima oră din film. Uneori, ar fi necesară o pauză de publicitate și la cinematograf, în care să mă spăl cu apă rece pe față și să iau o gură de cafea. Dar are și întunericul avantajele lui. Mai ales dacă fotoliul e confortabil.
La birou n-am adormit niciodată, deși am fost tentată în câteva rânduri și am avut și exemple consistente în jur. Țin însă să nu adorm din spirit de imitație, ci din inițiativă proprie, e mult mai satisfăcător.
Nici măcar nu e în strânsă legătură cu plictiseala. De-asta îmi sunt dragi oamenii înțelegători, care nu se supără când casc în pumn și mă străduiesc, în toiul discuției, să-mi proptesc pleoapele cu scobitori. Cu somnul nu te pui, iar eu nu mă angajez în lupte imposibil de câștigat.

caut cititor de vise

oompa — Wed, 21 Jul 2010 10:28:06 +0000

Chiar dacă în stare de trezie mă încadrez fără milă în clișeul “hobby: fotografia”, doar de două ori am visat că duc aparatul la ochi în stare REM. Ceea ce mă neliniștește acum e că, deși ocaziile au fost destul de distanțate în timp, de ambele dăți scenariul s-a repetat aproape întocmai. Ce văzusem de era atât de frumos încât să mă bucur că pot apăsa pe declanșator? Și încă o bucurie atât de intensă încât să o simt și la trezire, urmată apoi de dezamăgirea “degeaba-mi verific cardul, nu voi găsi nimic acolo”? Marea. Întunecată, cenușie, vijelioasă. Cer de noapte sau ceva apropiat. Valuri mari, spumă, furtună, vânt, nori care se bulucesc. Ceva care mi s-ar părea măcar înspăimântător în mod normal, căci, printre alte frici, mă tulbură și apa adâncă, de unde distanța sigură față de geamandură pe care-o păstrez de fiecare dată. Dar în vis e doar bucuria și uimirea pură față de priveliște, nicio reticență sau dorință de a face un pas înapoi (sunt la o distanță sigură, nu în unde, ci pe uscat, și nici nu-mi trece prin cap că m-ar putea amenința ceva). Știu că marea se leagă, în general, de inconștient, poate și de mamă. Iar o căutare fugară îmi dezvăluie că, oricum ai privi, furtuna nu aduce decât vești proaste: perioade agitate, mari încercări, nemulțumiri și nefericiri. Dar asta nu mă mulțumește, parcă nu m-aș limita la o definiție. O să dau anunț în ziar: Angajez specialist în visele mele.

we don’t need anything

oompa — Thu, 18 Feb 2010 20:31:07 +0000

Nu știe nimic. Nu știe nici măcar că nu știe nimic, ar fi și ăsta un început demn de o carte plină de transformări, dar în care nu se întâmplă de fapt mare lucru și personajul principal ajunge în același loc de unde-a plecat, doar ceva mai debusolat, mai cinic și cu cearcănele puțin mai accentuate. I-am zis de atâtea ori: “Ai grijă ce-ți dorești”, dar mă lua în râs, “Hai, termină, parc-ai fi un din ăla care-atrage atenția asupra soartei neîndurătoare la începutul unei tragedii, era ceva de genul ăsta și-n Moara cu noroc, dar n-am reținut niciodată, bine c-am terminat și cu BAC-ul, nu mă face acum să mă simt de parcă dau iar examen la română”. Așa făcea mereu, își aducea aminte de toate prostiile doar ca să-mi distragă mie atenția, apoi zâmbea larg și-mi spunea “Mai bine ne-am uita la un film, ce-ai mai luat de pe net?”. Ce puteam să adaug, încercam să nu pic în capcană, să nu mă simt ca un moș care nu mai înțelege ce se petrece și te-avertizează să ai grijă când ieși din casă, că lumea s-a-nrăit și nu-i bine să ai încredere-n nimeni, te fură toți, așa că ridicam din umeri și-o prindeam de degete, și le trăgea ca să-și aprindă o țigară pe care n-o fuma niciodată până la capăt. “Faci risipă”, îmi stătea pe limbă, dar îmi puneam iar căluș și-i goleam scrumiera. “N-o spăla, fumez și mai încolo și nu-mi place să fie udă, îmbibă hârtia și nu mai simt apoi nimic”. Ea nu simțea oricum nimic sau, hai, să nu fiu dur, îmi dau seama că tind să exagerez și să desenez totul cu tușe groase, de parcă n-aș ști cum să mânuiesc tocul și pensula, dar nu simțea în orice caz mare lucru, treceau toate peste ea de parcă nu erau mai mult decât o pală de vânt. Și s-o fi sărutat și să-i fi tras apoi pe neașteptate două palme, doar așa, pentru că era prea dimineață și eu încă nu-mi băusem cafeaua, și ea tot n-ar fi mișcat un mușchi. Am fost tentat adesea să testez asta, dar îmi imaginasem deja scena de atâtea ori, că n-ar mai fi fost nicio diferență. Imaginația îmi tocise orice surpriză, aș fi zis doar c-am nimerit la o repetiție mai slabă și hai, s-o luăm de la capăt, mai cu viață, mai cu viață. “Ai grijă ce-ți dorești”, îi mai aminteam din când în când, deja devenise o glumă-ntre noi, ceilalți se uitau un pic câș, dar știau și ei cum e cu ticurile astea specifice, văzuseră prin filme sau citiseră prin reviste că, după un timp, începi să semeni cu celălalt mai mult decât crezi și numai ce te trezești într-o zi că vecinul de compartiment te întreabă dacă nu cumva sunteți frați. Adevăru-i că nici eu nu știam ce vreau sau, mai bine zis, ce-ar fi bine să vreau, dacă există așa ceva. Îmi cam băteam capul cu asta, de ce să mă ascund acum, eram și puțin ipocrit pe atunci, dar e foarte tentant să ții lecții sau măcar să lași impresia că știi ceva mai multe, că ai putea să-i înveți și pe alții, numai că nu azi, azi n-ai chef și ești oricum prea ocupat și prea obosit ca să dezvălui ceva. Dar poate-ntr-o zi, da, poate-ntr-o zi când în sfârșit aș fi aflat și eu, poate-atunci reușeam să explic la ce să aibă grijă și de ce, de ce trebuie să-ți pui căpăstru dorințelor, ca să n-ajungi să tânjești după cai verzi pe pereți și s-o iei apoi la goană printre ei, da, uite, ce bine se leagă toate expresiile astea, nici nu mi-am dat seama până acum. Ai grijă.

ain’t that confusing?

oompa — Wed, 20 Jan 2010 11:47:57 +0000

Am nişte vise foarte simple, o adevărată dezamăgire pentru orice psihanalist. Trebuie să scriu un mail şi tot amân, noaptea visez că o fac. Trebuie să schimb aşternuturile, dar nu mă învrednicesc, noaptea le pun la spălat. Am pierdut forfecuţa de unghii, o găsesc în somn. Problema ziua, rezolvare după ora 11 p.m. Nu am vise care să mă bântuie, să mă întreb din ce cotlon a ieşit oare aşa ceva la iveală, ce-mi şopteşte inconştientul şi eu nu-i înţeleg limba. Îmi dau seama pe dată că m-a înţepat ceva în coaste şi am visat suliţe şi armuri şi că îmi imaginez exact lucrurile de care mi-e teamă, în diferite forme, toate transparente, ca un copil costumat în urs, de care nu te laşi prostit nicio clipă.
Singura parte cu adevărat proastă e că, în banalitatea lor, conversaţiile purtate cu ochii închişi seamănă atât de mult cu cele reale, încât încurc lumea din oglindă cu cea de dincolo de ea. Stau astfel liniştită şi-apoi mă mir când ceilalţi nu ştiu că am vorbit ore întregi şi am stabilit o grămadă de lucruri. Teribilă risipă de energie.