Chiar dacă în stare de trezie mă încadrez fără milă în clișeul “hobby: fotografia”, doar de două ori am visat că duc aparatul la ochi în stare REM. Ceea ce mă neliniștește acum e că, deși ocaziile au fost destul de distanțate în timp, de ambele dăți scenariul s-a repetat aproape întocmai. Ce văzusem de era atât de frumos încât să mă bucur că pot apăsa pe declanșator? Și încă o bucurie atât de intensă încât să o simt și la trezire, urmată apoi de dezamăgirea “degeaba-mi verific cardul, nu voi găsi nimic acolo”? Marea. Întunecată, cenușie, vijelioasă. Cer de noapte sau ceva apropiat. Valuri mari, spumă, furtună, vânt, nori care se bulucesc. Ceva care mi s-ar părea măcar înspăimântător în mod normal, căci, printre alte frici, mă tulbură și apa adâncă, de unde distanța sigură față de geamandură pe care-o păstrez de fiecare dată. Dar în vis e doar bucuria și uimirea pură față de priveliște, nicio reticență sau dorință de a face un pas înapoi (sunt la o distanță sigură, nu în unde, ci pe uscat, și nici nu-mi trece prin cap că m-ar putea amenința ceva). Știu că marea se leagă, în general, de inconștient, poate și de mamă. Iar o căutare fugară îmi dezvăluie că, oricum ai privi, furtuna nu aduce decât vești proaste: perioade agitate, mari încercări, nemulțumiri și nefericiri. Dar asta nu mă mulțumește, parcă nu m-aș limita la o definiție. O să dau anunț în ziar: Angajez specialist în visele mele.
Archive for the ‘weird’
if I just lay here
Fiindcă abia aştept să comand colivă online şi să mă înfrupt fără nicio remuşcare că mestec cruci în lipsa oricărei ocazii speciale, nu cred c-ar fi nepotrivit să vorbesc despre propria înmormântare (se cheamă aşa şi dacă-s câţiva pumni de cenuşă?) şi muzica pe care-aş vrea să o asculte puţinii participanţi.
Acum câţiva ani îmi alesesem şi blugii în care voiam să odihnesc pentru vecie şi era neapărat necesar ca asta să se petreacă pe Smells like teen spirit. Între timp blugii s-au rupt întru neutilizare şi nici Kurt nu mai e lipit pe uşă, de unde să mă privească abătut.
Cum n-am pretenţii absurde a la Mioriţa, cu “să beţi şi să vă veseliţi, cu-o moarte toţi suntem datori”, căci ştiu bine că nici eu n-aş fi în stare şi mi-ar sta totul în gât, n-o să fie nici muzică de horă şi nici Obladi Oblada, life goes on, lalala.
În schimb, n-aş protesta din lumea de dincolo dacă s-ar asculta:
- No surprises a lui Radiohead (ba ar fi bună chiar şi o discografie completă, pe principiul “să fie pe sufletul ei, că mult i-au mai plăcut”);
- Daniel Johnston cu True love will find you in the end (ca încurajare pentru cei rămaşi);
- Death Cab for Cutie cu I will follow you into the dark şi Snow Patrol cu Set the fire to the third bar (emo-ul din mine va renaşte din cenuşă, e o certitudine, nu mă ruşinez);
- Sirens de la Byron, Ceaţă cântat de Ada Milea şi, hai, treacă de la mine, Andrieş cu Un om fericit (căci nici ai noştri nu-s mai prejos).
Singura părere de rău e că situaţia nu-mi va permite să asist şi eu, fie şi pe nesimţite, la aşa mândreţe de selecţie muzicală. Dar, deh, asta-i moartea…
mi-e ruşine de pozele făcute cu telefonul
Am făcut curăţenie în telefon (sunt în săptămâna corvezilor, se pare) şi-am scos din străfunduri aceste minunăţii, pe care le păstrasem special ca să le-mpărtăşesc.
- Seria “nu ştiu să scriu şi puţin îmi pasă”:
~~~
~~~
- Să inventăm motive de făcut cruce sau cine n-are biserică îşi trânteşte una în faţa blocului:
-Mai e mult pân’ la Crăciun? Dragi copii, în imaginea de mai jos puteţi observa schimbul de cadouri făcut cu un alt personaj celebru posesor de blog. Întrebarea este care-i cel dat şi care cel primit şi, pentru că asta-i prea simplu, cine-i cel în cauză? (nu-i picat totuşi din pom, l-am menţionat ades)
Ce mă frământă:
palma tehnologiei defecte
Multe însemnări noi în reader. Apăs cu un amestec de curiozitate și înfrigurare – atât de multe trebuie să fie un semn bun, de mult nu am parte decât de zgârcenie virtuală. Mângăi rotița mouseului de parc-ar fi cumpărată dintr-un sex shop. Scris generos și frumos, fotografii ca-n alte vremuri. Mă bucur. Nu știu ce s-a-ntâmplat de a provocat toate astea, dar mă bucur. Nu e bine să chestionăm minunile, sunt prea fragile pentru întrebările noastre. Mai mult și mai mult, însemnare după însemnare. Parcă însă…
Data trecută în dreapta, lună și zi, e de acum doi ani. La fel toate celelalte. Readerul și-a bătut joc de mine și m-a momit cu trecutul ambalat în hârtie de viitor. Nu s-a schimbat nimic, tăcerea e tot acolo. Fereastra spre ceea ce știam s-a-nchis, trântită de vânt. Zdrang. Geamul se sparge. Oftez și-mi aprind o țigară – mâner.
Poate ce știam eu nici nu mai există de fapt, în timp ce eu prefer să cred că hibernează într-o iarnă nesupusă legilor firii. Imaginația e capabilă de multe nefăcute.
…La fel cum uneori fire pe care le credeam rupte fără putință de reînnodare trainică îmi apar în somn și-mi dau seama că se mai respiră pe undeva, firav dar constant. Viu. Atunci mă trezesc brusc, cu inima bătându-mi mai repede.
educarea privirii
Firele de par mi se-ncurca in amanunte. Imi prind degetele de la picioare in crapaturile parchetului si-mi julesc genunchii in varul de pe pereti. Sunt plina de cicatrici, de alunite si de angoase. Daca ma intind pe jos, firul de praf devine brusc mai mare decat mine si se rostogoleste amenintator. Intr-o viata anterioara, am fost un robot cu ochi de microscop, care si-a dorit prea mult sa devina om. Circuitele s-au umplut de sange, dar lentilele au ramas pe undeva, ingropate adanc in tesuturi mustinde. Mult prea des, ochiul albastru focalizeaza pe maruntisurile lumii, inofensive cat timp trec pe langa ele fara sa intorc capul. Dar, cand ma opresc, picaturile de apa de pe marginea cazii devin mai grele decat plumbul si mai corozive decat vitriolul.
Trebuie sa invat sa privesc in zare, dincolo de firele de iarba.
fear is the path to the dark side
Ei, dar cine dracu’ a stabilit ca lucrurile se repeta? Cine dracu’ a stabilit ca azi va fi la fel ca acum un an, 3 luni si 5 zile? Cine dracu’ a stabilit ca pastilele ajuta la ceva, in afara de durerea de cap? Si cine dracu’ a stabilit ca tutunul dauneaza grav sanatatii?
Cand simt ca lucrurile se intorc in bezna originii, am un impuls sadic de a le impinge chiar eu si a le grabi miscarea. Imi vine sa rad cand vad cladiri prabusindu-se, hectare intregi de padure in flacari, explozii in baruri in care nimeni nu banuieste nimic pana in clipa care schimba totul, oameni care se arunca de pe cladiri, sangele scurgandu-se incet in chiuveta, bucatile de miocard cazand cu zgomot pe dusumea, pac! pac!, ca niste cesti de portelan carora degeaba le lipesti apoi toartele, caci fisura inca se vede. Imi vine sa rad, dar sunt mai inteleapta de atat, si-atunci imi vine sa plang. Sau era tocmai invers?
“Oricum nu conteaza”, cred ca lectia asta o am de invatat si sunt blocata aici de ani de zile, refuzand-o, refuzand sa umplu tabla cu 10, 100, 1000 de astfel de propozitii. Nu pot sa ies din clasa pana n-o fac si nici nu mai stiu cum e vremea afara, mai ninge, mai ploua, mai exista curcubeu? Sau intre timp a venit sfarsitul lumii si atunci nu mai am de ce si pentru ce sa mai ies?
De ce vreau sa mai impletesc fire colorate si rezistente, cand ele se rup la prima bataie de vant, iar eu raman strangand in pumn doar niste capete flasce de ata? Nici macar la facut un lat nu mai sunt bune, mi-ar ramane doar niste urme vinete in jurul gatului si-atat, pe care-apoi ar trebui sa le acopar cu o esarfa, caci altfel se uita lumea ciudat la tine cand iesi pe strada.
Nu stiu niciun raspuns si poate tocmai asta-i problema. Dar si aici am dubii.
But I’m a creep, I’m a weirdo, what the hell am I doing here?
Radiohead – Creep
what a piece of cake
Ma puneam la curent cu ultimele orori postate pe Cake Wreks, sursa de distractie garantata (si, citind comentariile, mi-am dat seama si cati oameni rad cu lacrimi la birou, in loc sa-si indeplineasca sarcinile teribil de importante), cand am dat peste aceasta minune, absolut inspaimantatoare (se potriveste insa cu noaptea de Halloween, desi nu cred ca asta a fost intentia). 
Se numeste “tortul Frida”, dar sunt convinsa ca exista un mod mai potrivit de a-ti exprima preferintele artistice. De fapt, oricare alt mod ar fi fost mai potrivit.
La noapte voi visa urat, presimt.
Ca sa nu inchei insa intr-o nota panicata, va las sa va delectati cu aceste delicii de scriere corecta, din ciclul “Mare e gradina Domnului”. In curand, promit o lista suculenta (in limitele rezonabilului) de perle inerente meseriei pe care cu mandrie o practic.
Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde
C. ma pocneste dintr-o data, fara nicio avertizare, cu o descriere amanuntita a dezastrului monumental produs cu atat efort – “Ce am pe birou acum: 2 fluiere Timisoreana. Un adaptor de priza de la EU la US. Casti Panasonic. 5 caiete aruncate unul peste altul. Vreo 40-50 de foi mazgalite, rupte, patate de cafea etc. Un cutter deschis pe jumatate. Tocul de ochelari. Pachet Marlboro. O umbrela fancy din anii ‘20 de la un event Timisoreana. Ghiozdanul meu, bluza cu gluga groasa. Ochelarii si tocul de ochelari vechi. Vreo 8 pixuri roase, rupte, desfacute, uscate. Vreo 4 pahare, din care doua foarte vechi, cu urme de cafea. Un pahar cu ceai si altul cu apa. Boxe vechi. O linie mare pentru DTPisti. Ziare vechi. O punga de la Humanitas. Cartile de vizita [vreo 200], un scotch cu dublu adeziv. Niste bucati de plastic negre nu stiu de unde luate. Un telefon fix. Un caiet de retete Dr Oetker. Mouse si tastatura, monitor mare 21 inch. Atat.”
Eu, bineinteles, aflata mereu in competite – “Hai sa-ti zic si eu: vreo 60 de desene cu zane de la copii, in vreo 3 teancuri. Vreo 20 de scrisori de copiat si bagat citate in revista. Telefonul. Guma de sters. Capsator. 2 creioane si un pix rosu. Doua pahare de metal pline cu pixuri si carioci. Un suport in forma de porcusor pentru biletele importante. Cana cu Cartman. Un print al revistei la care lucrez acum. O farfurioara. O coaja de banana. O sita plina cu frunze de ceai. O lingurita. Laptop. Un plic mare, maro, cu un manuscris. O carte cu zane in original si manuscrisul tradus si redactat. iPod in husa verde fosforescent. 3 inele. Un pliculet golit de calciu si vitamina D. Cartea Pure Dead Brilliant. Casti. O cutie cu agrafe.”
Cic-am pierdut. Nerelevant.
Intotdeauna am fost o fire dezordonata in cel mai pur sens al cuvantului (nu ca cei care pretind ca “da, dom’le, e dezordine, dar eu gasesc mereu ce caut, exista un sens ascuns in haos”). Mormane peste mormane, straturi peste straturi in care lucrurile dispar misterios pentru a aparea, dupa cateva luni, in colturi indepartate. Musuroaie printre care ma simteam excelent.
Am avut insa nenorocul de a ma naste intr-o familie al carei cap sufer(e)a in mod cert de o fixatie in stadiul anal, dupa cum il catalogam in zilele mai proaste. Orice caiet nealiniat in teanc era un sacrilegiu ce merita a fi aspru pedepsit. Notiunea de “spatiu personal, pe care il tratezi dupa pofta si dorinta” era negata cu desavarsire. Dac-as fi facut armata, as fi stiut dinainte la ce sa ma astept.
Cand am plecat, l-am luat cu mine, ca pe-un paianjen ascuns in buzunarul de la pardesiu.
Din vreme-n vreme, isi iteste picioarele paroase, ca-ntr-un film de groaza in care o ciudata si vorace specie extraterestra are nevoie de corpul uman ca sa-si depuna ouale.
Atunci ma transform subit intr-un sergent cu vipusca la pantaloni, care urla ca iesit din minti la toate perechile de cizme care-ndraznesc sa nu stea in rand. Am apucaturi de dictator care da legi pentru orice molecula de aer: foaia se va introduce in dosar asa si nu altfel, capsatorul trebuie musai pastrat in cutie, iar paharul nu poate fi niciodata murdar la gura si nespalat pe dinti.
Azi ce voi fi, copilul dezordonat sau maniacul hiperdisciplinat?
circulatie venoasa deficitara
Imi venea sa ma rad in cap. Ce zice chestia asta despre tine? Zice ca sunt Frumoasa din Padurea Adormita visandu-se Cantareata Cheala.
Imi venea sa adorm in cada, cu apa fierbinte scurgandu-se continuu pe sira spinarii, ca o maduva exterioara. Ce zice chestia asta despre tine? Zice ca n-am coloana vertebrala si confund emailul alb cu uterul matern.
Imi venea sa arunc laptopul pe geam si sa scot din priza toate aparatele. Ce zice chestia asta despre tine? Zice ca platesc prea mult curentul electric si ma cred cutie de chibrituri.
Imi venea sa rad, sa scot limba si sa arat cu degetul. Ce zice chestia asta despre tine? Zice ca nu m-am privit destul in oglinda.
Imi venea sa uit sa programez alarma la ceas. Ce zice chestia asta despre tine? Zice ca fug de responsabilitati si ma-mpiedic de gene.
Imi venea sa tai in fasii perdeaua de la dus, de teama c-o sa ma sufoce. Ce zice chestia asta despre tine? Zice ca animalele mitologice nu fac pui, nici macar sub forma de ratuste din plastic.
the great expectations
Nu e bine sa-ti faci planuri ante-eveniment. Nici ganduri post-. “Ce-o sa fie daca, ce-ar fi fost daca.” Lucrurile cele mai asteptate ies cel mai prost. Alta regula tampita, arunc-o la gunoi.
Cateodata, mi-e mai usor sa respir fum decat aer, dupa cum, cateodata, e mai usor sa-mi inchipui decat sa vad cum e realitatea. Desi, in mod destul de ironic, realitatea e deseori mai putin inspaimantatoare decat inchipuirea.
Cand mi se cer lucruri simple sau mi se pun intrebari asijderea, intru in panica. “Cat face 2+2? Nu, nu se poate sa fie atat de simplu, e o capcana! Ia sa ma gandesc la ce-ar putea ascunde si care-ar fi raspunsul”. Si scot pe gura o enormitate, in concordanta cu ce-mi imaginam eu ca mi se cere. Ma mir apoi ca-s privita chioras, “las-o pe-asta, saraca, nu vezi ce prostii spune cand eu i-am cerut doar sa-mi faca o adunare”.
Ma scoti din limite. Mi-e frica sa calc dincolo de ele, am impresia ca voi pasi in hau. Ma opresc pe margine si privesc intr-o prapastie fara fund. Aprindeti lumina, va rog, vreau sa vad ce-i acolo.
Small-talk. Nu stiu cum se traduce asta si daca exista un echivalent multumitor in limba romana. Dar n-am nevoie de-asa ceva. De tiparele in care ma invart zi de zi. Atat de des le-am folosit, ca nu mai stiu cum sa ma masor altfel. Invata-ma cum. De asta am nevoie. Sau macar arata-mi ca se poate.
Am nevoie sa te privesc in ochi.
Imi vine sa-mi dau palme. O pereche. Pleosc-pleosc! Nu reusesc si tu nu te oferi. Trebuie sa ma trezesc singura.
Cum unii au “writer’s block”, eu am “thinker’s block”. Mintea mi se goleste si caut disperata orice urma de gand. Nimic, radarul e mort. Bajbai. Unde-i dopul ala, sa-l scot dracu’ si sa curga afara tot ce-i zidit.
Exercitiu de imaginatie: mergi pe un drum si, la un moment dat, intalnesti un zid. Zidul e lung cat vezi cu ochii, si-ntr-o parte, si-n cealalta. Nu-l poti ocoli. Ce faci?
Ma asez si ma uit la el.
Ain’t that cute? But it’s wrooong!
Numălăsa numălăsa numălăsa numălăsanumălăsanumălăsanumălăsanumălăsanumălăsa.
Cum as vrea sa deschid cutia craniana a unora, sa vad ce-i inauntru, dincolo de sange si de carne. Sa fiu o musculita pe tavanul osos si sa observ. Dar eu nu-ndraznesc sa privesc nici intr-a mea. Fluturele care se apropie de bec se arde. Eu nu-s un fluture. Si nici o musculita.
Pulsul imi creste. Pe epiderma nu se vede nimic.
Cand merg, gandesc mai bine. Dar nu pot sa tin pasul cu tine. Ai picioarele mai lungi si raman mereu in urma. Ma astepti?
E un raspuns destul de bun?
I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap.
umpa.pe.mail la gmail.com