dailycrap » weird

maybe I’m not listening*

oompa — Thu, 29 Sep 2011 19:23:18 +0000

A patra pereche de aripi fără corp pe care-o văd într-o săptămână.

*Awolnation – Sail

What Are Years? What is our innocence, what is our guilt?

oompa — Mon, 21 Mar 2011 11:50:48 +0000

Am o problemă cu anii. Ai mei şi-ai altora. Dacă mă iei prin surprindere cu o-ntrebare, se prea poate să declar că am cu vreo 2-3 ani mai puţin decât în registrele oficiale. Apoi, stau şi cuget, îmi dau seama că ceva nu e tocmai în regulă, bâjbâi şi, în final, pun degetul pe buba memoriei. Desigur, cu acest prilej, intru taman în categoria duduilor care îşi sărbătoresc în fiecare an majoratul, atât că la mine nu-i vorba de cochetărie prefăcută. Dar nu-mi simt anii, iar alinierea emoţionalului la raţionalul răbojului se face mereu cu întârziere.
Nu ştiu nici câţi ani au cei din jur. Pentru mine, sunt veşnic la vârsta la care i-am cunoscut. “Câţi ani are Icsulică?” “Păi, cam atâţia.” Cam atâţia are de vreo cinci ani încoace, să te ţii mirare.
Pierd orice reper. Mi se pare că abia ne ştim, abia ne privim în ochi, abia învăţăm în ce direcţie să suflăm fumul şi când, în vreun context oarecare, nimeresc peste data exactă (“Ăhăăă, păi asta a fost în vara lui 2007″), trebuie să-mi repet de mai multe ori în minte şi să mă conving singură. Ne-am întâlnit acum nişte ani. Cum naiba a trecut atâta? Sigur-sigur? Juri pe roşu? Şi ce s-a întâmplat cu anii ăştia, unde-au fugit şi m-au lăsat în urmă?
Spaimă.

La fel cum, făcând într-un final acţiunea inversă, de trecere de la “private” la “published” şi scoţând însemnările din dulap, nu le-am mai recunoscut. Dacă mi-ai fi pus nişte foi tipărite în faţă, nimic de-acolo nu mi-ar fi sunat familiar. Un “Vasilica Dandanache” trântit ca semnătură dedesubt nu mi-ar fi stârnit nicio reacţie. Ce e cu mintea mea?

mare e hipermarketul lui Dumnezeu

oompa — Mon, 07 Feb 2011 14:28:51 +0000

Cum duminică seara în aceste sălaşuri ale pierzaniei banilor din portofel cam bate vântul, atât pe culoare, cât şi pe rafturile propriu-zise (oamenii au avut grijă să dea iama cum se cuvine), am putut să casc gura în voie la toate minunăţiile.
Nu mă aşteptam însă ca minunăţiile să fie dintre cele sfinte, folosite ca pildă în slujbele de duminică, din gama celor cu apa transformată-n vin şi cei doi peşti care-au hrănit o metropolă întreagă.

Habar n-aveam că Biblia concurează serios bestsellerurile lui Jamie. Reţeta o fi a lui Isus sau a Sfântului Duh? Că, zău, n-am încredere în gusturile celui de-al doilea – cum poţi să dai indicaţii despre ingrediente când n-ai avut niciodată papile gustative cu care să le pui la-ncercare?

caut cititor de vise

oompa — Wed, 21 Jul 2010 10:28:06 +0000

Chiar dacă în stare de trezie mă încadrez fără milă în clișeul “hobby: fotografia”, doar de două ori am visat că duc aparatul la ochi în stare REM. Ceea ce mă neliniștește acum e că, deși ocaziile au fost destul de distanțate în timp, de ambele dăți scenariul s-a repetat aproape întocmai. Ce văzusem de era atât de frumos încât să mă bucur că pot apăsa pe declanșator? Și încă o bucurie atât de intensă încât să o simt și la trezire, urmată apoi de dezamăgirea “degeaba-mi verific cardul, nu voi găsi nimic acolo”? Marea. Întunecată, cenușie, vijelioasă. Cer de noapte sau ceva apropiat. Valuri mari, spumă, furtună, vânt, nori care se bulucesc. Ceva care mi s-ar părea măcar înspăimântător în mod normal, căci, printre alte frici, mă tulbură și apa adâncă, de unde distanța sigură față de geamandură pe care-o păstrez de fiecare dată. Dar în vis e doar bucuria și uimirea pură față de priveliște, nicio reticență sau dorință de a face un pas înapoi (sunt la o distanță sigură, nu în unde, ci pe uscat, și nici nu-mi trece prin cap că m-ar putea amenința ceva). Știu că marea se leagă, în general, de inconștient, poate și de mamă. Iar o căutare fugară îmi dezvăluie că, oricum ai privi, furtuna nu aduce decât vești proaste: perioade agitate, mari încercări, nemulțumiri și nefericiri. Dar asta nu mă mulțumește, parcă nu m-aș limita la o definiție. O să dau anunț în ziar: Angajez specialist în visele mele.

if I just lay here

oompa — Wed, 28 Apr 2010 12:24:22 +0000

Fiindcă abia aştept să comand colivă online şi să mă înfrupt fără nicio remuşcare că mestec cruci în lipsa oricărei ocazii speciale, nu cred c-ar fi nepotrivit să vorbesc despre propria înmormântare (se cheamă aşa şi dacă-s câţiva pumni de cenuşă?) şi muzica pe care-aş vrea să o asculte puţinii participanţi.

Acum câţiva ani îmi alesesem şi blugii în care voiam să odihnesc pentru vecie şi era neapărat necesar ca asta să se petreacă pe Smells like teen spirit. Între timp blugii s-au rupt întru neutilizare şi nici Kurt nu mai e lipit pe uşă, de unde să mă privească abătut.

Cum n-am pretenţii absurde a la Mioriţa, cu “să beţi şi să vă veseliţi, cu-o moarte toţi suntem datori”, căci ştiu bine că nici eu n-aş fi în stare şi mi-ar sta totul în gât, n-o să fie nici muzică de horă şi nici Obladi Oblada, life goes on, lalala.
În schimb, n-aş protesta din lumea de dincolo dacă s-ar asculta:
- No surprises a lui Radiohead (ba ar fi bună chiar şi o discografie completă, pe principiul “să fie pe sufletul ei, că mult i-au mai plăcut”);
- Daniel Johnston cu True love will find you in the end (ca încurajare pentru cei rămaşi);
- Death Cab for Cutie cu I will follow you into the dark şi Snow Patrol cu Set the fire to the third bar (emo-ul din mine va renaşte din cenuşă, e o certitudine, nu mă ruşinez);
- Sirens de la Byron, Ceaţă cântat de Ada Milea şi, hai, treacă de la mine, Andrieş cu Un om fericit (căci nici ai noştri nu-s mai prejos).

Singura părere de rău e că situaţia nu-mi va permite să asist şi eu, fie şi pe nesimţite, la aşa mândreţe de selecţie muzicală. Dar, deh, asta-i moartea…

mi-e ruşine de pozele făcute cu telefonul

oompa — Wed, 10 Feb 2010 13:55:11 +0000

Am făcut curăţenie în telefon (sunt în săptămâna corvezilor, se pare) şi-am scos din străfunduri aceste minunăţii, pe care le păstrasem special ca să le-mpărtăşesc.

- Seria “nu ştiu să scriu şi puţin îmi pasă”:

~~~

- Să inventăm motive de făcut cruce sau cine n-are biserică îşi trânteşte una în faţa blocului:

-Mai e mult pân’ la Crăciun? Dragi copii, în imaginea de mai jos puteţi observa schimbul de cadouri făcut cu un alt personaj celebru posesor de blog. Întrebarea este care-i cel dat şi care cel primit şi, pentru că asta-i prea simplu, cine-i cel în cauză? (nu-i picat totuşi din pom, l-am menţionat ades)

Ce mă frământă:

palma tehnologiei defecte

oompa — Thu, 05 Nov 2009 19:15:39 +0000

Multe însemnări noi în reader. Apăs cu un amestec de curiozitate și înfrigurare – atât de multe trebuie să fie un semn bun, de mult nu am parte decât de zgârcenie virtuală. Mângăi rotița mouseului de parc-ar fi cumpărată dintr-un sex shop. Scris generos și frumos, fotografii ca-n alte vremuri. Mă bucur. Nu știu ce s-a-ntâmplat de a provocat toate astea, dar mă bucur. Nu e bine să chestionăm minunile, sunt prea fragile pentru întrebările noastre. Mai mult și mai mult, însemnare după însemnare. Parcă însă…
Data trecută în dreapta, lună și zi, e de acum doi ani. La fel toate celelalte. Readerul și-a bătut joc de mine și m-a momit cu trecutul ambalat în hârtie de viitor. Nu s-a schimbat nimic, tăcerea e tot acolo. Fereastra spre ceea ce știam s-a-nchis, trântită de vânt. Zdrang. Geamul se sparge. Oftez și-mi aprind o țigară – mâner.
Poate ce știam eu nici nu mai există de fapt, în timp ce eu prefer să cred că hibernează într-o iarnă nesupusă legilor firii. Imaginația e capabilă de multe nefăcute.
…La fel cum uneori fire pe care le credeam rupte fără putință de reînnodare trainică îmi apar în somn și-mi dau seama că se mai respiră pe undeva, firav dar constant. Viu. Atunci mă trezesc brusc, cu inima bătându-mi mai repede.

educarea privirii

oompa — Fri, 27 Feb 2009 12:45:04 +0000

Firele de par mi se-ncurca in amanunte. Imi prind degetele de la picioare in crapaturile parchetului si-mi julesc genunchii in varul de pe pereti. Sunt plina de cicatrici, de alunite si de angoase. Daca ma intind pe jos, firul de praf devine brusc mai mare decat mine si se rostogoleste amenintator. Intr-o viata anterioara, am fost un robot cu ochi de microscop, care si-a dorit prea mult sa devina om. Circuitele s-au umplut de sange, dar lentilele au ramas pe undeva, ingropate adanc in tesuturi mustinde. Mult prea des, ochiul albastru focalizeaza pe maruntisurile lumii, inofensive cat timp trec pe langa ele fara sa intorc capul. Dar, cand ma opresc, picaturile de apa de pe marginea cazii devin mai grele decat plumbul si mai corozive decat vitriolul.

Trebuie sa invat sa privesc in zare, dincolo de firele de iarba.

fear is the path to the dark side

oompa — Sun, 23 Nov 2008 19:06:24 +0000

Ei, dar cine dracu’ a stabilit ca lucrurile se repeta? Cine dracu’ a stabilit ca azi va fi la fel ca acum un an, 3 luni si 5 zile? Cine dracu’ a stabilit ca pastilele ajuta la ceva, in afara de durerea de cap? Si cine dracu’ a stabilit ca tutunul dauneaza grav sanatatii?

Cand simt ca lucrurile se intorc in bezna originii, am un impuls sadic de a le impinge chiar eu si a le grabi miscarea. Imi vine sa rad cand vad cladiri prabusindu-se, hectare intregi de padure in flacari, explozii in baruri in care nimeni nu banuieste nimic pana in clipa care schimba totul, oameni care se arunca de pe cladiri, sangele scurgandu-se incet in chiuveta, bucatile de miocard cazand cu zgomot pe dusumea, pac! pac!, ca niste cesti de portelan carora degeaba le lipesti apoi toartele, caci fisura inca se vede. Imi vine sa rad, dar sunt mai inteleapta de atat, si-atunci imi vine sa plang. Sau era tocmai invers?

“Oricum nu conteaza”, cred ca lectia asta o am de invatat si sunt blocata aici de ani de zile, refuzand-o, refuzand sa umplu tabla cu 10, 100, 1000 de astfel de propozitii. Nu pot sa ies din clasa pana n-o fac si nici nu mai stiu cum e vremea afara, mai ninge, mai ploua, mai exista curcubeu? Sau intre timp a venit sfarsitul lumii si atunci nu mai am de ce si pentru ce sa mai ies?

De ce vreau sa mai impletesc fire colorate si rezistente, cand ele se rup la prima bataie de vant, iar eu raman strangand in pumn doar niste capete flasce de ata? Nici macar la facut un lat nu mai sunt bune, mi-ar ramane doar niste urme vinete in jurul gatului si-atat, pe care-apoi ar trebui sa le acopar cu o esarfa, caci altfel se uita lumea ciudat la tine cand iesi pe strada.

Nu stiu niciun raspuns si poate tocmai asta-i problema. Dar si aici am dubii.

But I’m a creep, I’m a weirdo, what the hell am I doing here?

Radiohead – Creep

what a piece of cake

oompa — Fri, 31 Oct 2008 13:06:37 +0000

Ma puneam la curent cu ultimele orori postate pe Cake Wreks, sursa de distractie garantata (si, citind comentariile, mi-am dat seama si cati oameni rad cu lacrimi la birou, in loc sa-si indeplineasca sarcinile teribil de importante), cand am dat peste aceasta minune, absolut inspaimantatoare (se potriveste insa cu noaptea de Halloween, desi nu cred ca asta a fost intentia).

Se numeste “tortul Frida”, dar sunt convinsa ca exista un mod mai potrivit de a-ti exprima preferintele artistice. De fapt, oricare alt mod ar fi fost mai potrivit.

La noapte voi visa urat, presimt.

Ca sa nu inchei insa intr-o nota panicata, va las sa va delectati cu aceste delicii de scriere corecta, din ciclul “Mare e gradina Domnului”. In curand, promit o lista suculenta (in limitele rezonabilului) de perle inerente meseriei pe care cu mandrie o practic.