Mai prind din când în când câte-o gură de aer, hap!, îl trag în piept şi-l ţin acolo, trebuie să supravieţuiesc aşa o perioadă bună, căci imediat încep telefoanele, mailurile, strigătele, urgenţele şi degeaba-i soare afară când aici ferestrele sunt atât de mici.
De Mărţişor se pare că nu se mai poartă florile, fie ele cât de mărunte, ci ciocolata, la care rezist foarte bine dacă e pe raft, dar nu la fel stă situaţia şi când e chiar sub bot, drept pentru care mă chinuie neîncentat vinovăţia şi mă muştruluiesc cu fiecare ocazie, mai ales atunci când o mestec. Trebuie să găsesc urgent pe cineva fără astfel de probleme căruia să i-o donez cu inima deschisă, ia păcatul de pe capul meu.
Multe lucruri mă scot din minţi în ultima perioadă, în aşa măsură că nici nu mai ştiu exact pe unde-s minţile astea şi cum ar trebui ele să arate ca să fie încadrate la “normalitate”, ba chiar cred că-i mai înţelept să le las cum or fi, chit că zburdă, chit că se-mpiedică (mai adesea), căci oricum abilităţile mele de dresor n-au fost niciodată prea măiastre. În loc de asta, ar fi indicat să pornesc un exerciţiu de “ce a fost bine azi”, ca să nu mă mai culc cu impresia că nu-i cazul să mă obosesc să trag linie şi să adun când toate numerele sunt negative. Azi: chiar dacă s-a anunţat ploaie, ca în ultimele zile, când mi-am cărat degeaba umbrela-baston-stâlpul-lumii, am fost curajoasă şi-am pornit fără măsuri de protecţie. S-a-ndurat cerul să nu mă mureze.
Archive for the ‘zilnice’
you know what I mean
în loc de “sâc-sâc!”
Azi am mâncat bomboane. Cea mai bună a fost, desigur, “Chișinăul de seară”.
nu mă interesează că nu vă interesează
După ce că e luni şi am început să mă conving din ce în ce că această iarnă nu se va termina niciodată sau cel puţin nu înainte să murim cu toţii îngropaţi în nămeţi, cu gâturile frânte după ce alunecăm pe gheaţă sau înecaţi în bălţile ce au luat locul tuturor trecerilor de pietoni…
Deci, după cum ziceam, după ce că e luni, am şi răcit zdravăn, lucru deloc de mirare pentru toţi cei care ştiu că părinţii mei au început să-şi piardă din calităţile umane şi au în schimb trăsături de reptilă, de unde nevoia de a crea în casă un microclimat duşmănos oricăror forme normale de viaţă, în care eu dârdăi sub o plapumă şi două pături. Am încercat să-mi verbalizez nemulţumirea în câteva rânduri, dar am primit în schimb doar nişte priviri confuze (de fapt, nici nu sunt sigură că mă vedeau, dădeau mai degrabă impresia că admiră peisajul din spatele meu), aşa că, oricâte păreri de rău s-ar aduna, nu mai calc pe la vatră până ce temperaturile de afară nu ating minim douăzeci şi două de grade (şi anume niciodată, căci iarna asta nu se va termina în veci).
E cert, mă aflu într-o fundătură. Simt cum putrezesc pe scaun fără putinţă de sustragere, omorându-mi fără milă jumătate din viaţă (căci da, aceasta nu e constituită din zile de 24 de ore, trebuie să le scad pe cele în care dorm şi o visez pe Elena Băsescu). Îmi omor zilele şi mă doare sufletul făcând asta, dar şi mai mult mă doare când aştept să sune telefonul, implorându-l cu cerul şi cu pământul, şi el rămâne mut şi nepăsător, ca o bucată de fier ce este. Da, nimeni nu este interesat de mine şi de capacităţile mele suficient cât să-şi dorească să mă vadă măcar la faţă, de unde deduc că nu posed de fapt aceste capacităţi şi voi ieşi la pensie tot de-aici, asta dacă nu mor de inimă rea înainte de a împlini vârsta cuvenită. Nu sunt într-o fundătură, sunt într-un puţ şi cineva a tras scara.
Vreau doar să zac sub plapumă şi să uit ce se petrece.
(Ajutor?)
m-am săturat de iarnă ca de
Am văzut An education pentru că m-a impresionat mărturisirea Moutonei cum că a omorât întreaga populaţie din acvariu cu sărăturile scurse din ochi, dar la mine s-a încadrat doar la categoria “acceptabil-n-am-pierdut-vremea-chiar-de-tot”. În schimb Revolutionary Road mi-a rămas şi-acum imprimat pe scoarţă, deh, fiecare cu cine se identifică mai mult, acolo îi vibrează cordul sau coarda sensibiloasă şi suspină de fapt de mila proprie, ocupaţie emo la modă de când a apărut zicala cu “milă mi-e de tine” (nu ştiu de ce aveam impresia că a rostit-o Creangă, cultura mea e bună de aruncat la closet).
Apropo de aruncat, mi-am pus în gând să dezgheţ frigiderul (ca să bifez ceva de pe lista “n-am făcut de doi ani de zile şi-ar cam fi cazul”), ocazie cu care am umplut un sac de gunoi oxo-biodegradabil cu diverse borcane mai mult sau mai puţin sigilate şi două pachete şi jumătate de unt. M-am înspăimântat câte lucruri expirate încă de pe vremea împuşcatului ţineam pe rafturi, mă păştea toxiinfecţia şi eu habar n-aveam, mă trezeam în fiecare dimineaţă cu impresia eronată că totul e bine.
De când mi s-a dus buhul că ştiu să întorc clătitele-n tigaie, mi-am găsit un nou hobby: ameninţ lumea că, dacă nu scrie mai des pe blog, se va linge pe bot de aceste delicii până nu-şi va revizui comportamentul. Încă nu ştiu dacă funcţionează, o să vă anunţ, primul pas e mai greu, să mi se citească pe chip că vorbesc serios. Dacă am succes, o să testez varianta inversă: ofer clătite doar la închiderea iremediabilă a blogurilor.
Şi trei fapte diverse ale săptămânii: laptopul a fost resuscitat după o lună de stat pe tuşă (simt c-a amorţit şi e dornic de joacă) – am acum 500 de giga, dar niciun fişier, parcă-ncep o viaţă nouă; e foarte greu să arăt degetul din mijloc specimenului subuman care insistă să mă calce în mijlocul zebrei când port mănuşi cu un singur deget; observ că noua modă fără de care nu poţi fi luată în seamă ca femeie sunt cizmele până peste genunchi (eventual de lac) şi nu reuşesc s-o înţeleg deloc, nu mă pot gândi decât la Pretty Woman şi cum în ele îşi ţinea celebra roşcată stocul de prezervative.
my friend likes his mobile phone more than he likes me
Cum ziceam că, de câteva zile, am radio, menţionez că am scos cuptorul cu microunde din priză şi-am înfipt în loc acest nou ştecăr. Ar trebui să cumpăr un prelungitor care să permită înfigerea simultană a mai multor dispozitive electrice, dar şi-aşa simt că mă sufocă firele şi-n mod sigur printre ele se cuibăresc păianjenii şi piticii răzvrătiţi din apartamentele cu ferestre (P.R.A.F.*), aşa că deocamdată mă rezum la a executa fandări simultan cu flexări ale braţului şi sper că acest exerciţiu este suficient pentru arderea eficientă a caloriilor. Învârt de butoane şi înclin antena într-o parte şi-n alta şi, din când în când, nimeresc peste un post cu jazz numai bun de zbânţuit în timp ce-mi fumez ţigara şi-apoi uit pentru ce-am intrat în bucătărie în primul rând.
Oricum, această caracterizare mi-a mers la suflet, din când în când am nevoie şi de măguliri:
“cel puţin dacă mai ajung vreodată la tine, îs SIGURĂ că mă reapuc de fumat.. păi cum vii tu aşa de la lucru în bucătărie şi pac scoţi o carte şi o ţigară… şi faci un ceai d-ăla mare şi bun… şi te adânceşti în lectura primei pagini şi tragi cu nesaţ de parcă cine ştie ce spirite bune bagi în tine, nu otravă… of doamneeeeeee”,
mai ales după o noapte de insomnie, în care sunt convinsă că, oricare-ar fi drumul, eu nu mă aflu pe el, ba dimpotrivă, mă îndepărtez din ce în ce mai mult.
Apoi merg şi aprind radioul.
* P.R.A.F. s-au născut în cartea lui Matei Florian, “Şi Hams Şi Regretel”.
it wasn’t so bad
N-am avut şampanie, tort sau lumânări. În schimb, mi s-a cântat La mulţi ani la ureche, am primit Camera luminoasă, caramele şi ceai negru, radio să am ce asculta în bucătărie când mă mai pocneşte inspiraţia şi încerc să-mi repar greşeala de a oferi fursecuri duşmanilor făcând clătite, prăjituri şi checuri numai şi numai pentru prieteni şi cel mai frumos ceas din lume (nu insistaţi, minunea nu se va repeta, dar, dacă-l iubiţi pe Ghica Popa la fel de mult ca mine, poate vreţi să vă deseneze maşina, motocicleta sau casa, lucruri la care aş fi prima, doar că n-am de niciunele).
Şi-acum s-o iau de la capăt…
25
O tavă de prăjituri şi fursecuri coapte până la miezul nopţii (după care s-a tăiat curentul) şi fluturate între bucătărie şi balcon, la răcit, cărate apoi în nenumărate cutii de plastic şi tablă. Semn cert că, odată cu vârsta, sinapsele se blochează şi dau rateuri – anul trecut trânteam nişte bomboane pe birou, anul ăsta dau reţeta-n stânga şi-n dreapta şi culeg complimente stârnite de talentele mele nebănuite; probabil chipul meu transmite că nu ştiu de care capăt se ţine un tel.
Pe jumătate tristă pentru că abia acum am aflat de moartea lui J.D.S, pe cealaltă jumătate tristă pentru mine, dar încerc să mă gândesc că, peste trei ani, mi se va părea grozav să am vârsta de-acum, aşa cum cu alţi ochi privesc 22-ul şi 23-ul. Până atunci, vreau să mă înveselesc singură aşa:
şi cu nişte pahare de caipiroska.
getting away with it all messed up
Nu cred c-a fost o idee bună să încep cartea asta într-o zi de luni, într-un autobuz ca oricare altul, cu geamurile aburite şi prea puţine locuri, în care oamenii îşi împing burţile-nainte ca să mai câştige puţin spaţiu, pulpele conturate pe sub cojoace şi ţâţele de trei kilograme bucata, înghesuite în sutiene de la Obor şi pulovere tricotate acasă, “unde te bagi aşa, ca bolovanul?”, “vreau să trec”, “ei, aşa ceva nu se poate!”, oamenii se bolovăneau în sus şi-n jos pe trepte, în întâmpinarea zilei de lucru, pornesc încruntaţi, fără să se mai mire de nimic, iar eu dădeam pagină după pagină şi mi-e teamă că o să încep să vorbesc peltic sau măcar dezlânat şi turuitor, nu mi-au plăcut niciodată defectele de vorbire, aşa cum declară alţii că sunt absolut fermecaţi de rârâiţi sau sâsâiţi sau bâlbâiţi, poate slăbiciunile astea li se par înduioşătoare şi le-aduc aminte de copilărie, nu ştiu, dar nu trebuie să găsesc eu o explicaţie pentru toate şi fiecare are dreptul să-i placă orice-i trece prin cap sau vede la televizor, ar zice cineva, aşa că mai bine să fiu atentă la mine decât la alţii. Nu cred c-a fost o idee bună să încep cartea asta într-o zi de luni dintr-o săptămână aşa de grea, în care trebuie să trec tot felul de praguri imaginare, cu atât mai solide cu cât acord mai multă importanţă unor simple convenţii, şi trebuie să învăţ că nu mai sunt aşa de tânără cum aş vrea, că cnp-ul atârnă tot mai greu, că “30 is the new 20″, dar asta-i proclamat de nişte oameni la fel de speriaţi ca mine, de-asta îmi place Houellebecq, al cărui nume nici acum n-am învăţat să-l pronunţ, cu personajele lui înspăimântate de bătrăneţe şi pline de lamentări, ce să ne mai ascundem atâta după deget, nu te simţi mai bine, nu devii mai înţelept, nu eşti mai împlinit, mai conectat la energiile universului, mai curat sau mai uscat dacă eşti mai bătrîn. Eşti doar ceva mai aproape de moarte şi atâta tot. Nu cred c-a fost o idee bună să încep cartea asta într-o zi de luni după ce toată lumea m-a avertizat că e sfâşietor de tristă şi se termină prost, ca toate lucrurile în viaţă, dar eu am plâns o singură dată citind o carte de ficţiune şi-atunci aveam sensibil mai puţini ani decât am acum, aşa că mi se pare că mi-am mai tocit colţurile şi mi-am mai îngroşat pielea ca să nu mai plâng decât la filme, documentare, competiţii sportive şi desene animate, mi se pare suficient, îmi pot pune zăgaz imaginaţiei, dar nu şi imaginilor proiectate pe retină, o fi şi aici un secret sau poate nişte exerciţii de urmat pentru întărirea şi astuparea glandelor lacrimale, dar, ca multe alte secrete, încă nu l-am aflat, după cum nu ştiu cum să fac să nu mai visez că sunt bună prietenă cu oameni pe care n-o să-i mai văd în viaţa mea, mi se trage probabil de la singurătate, dar asta nu-i o compensare, e doar sâcâitor. Ca şi toate celelalte lucruri.
eu stau într-un cartier
Să începi lucrul de marţi înseamnă doar amânarea inevitabilului. Dacă la asta se mai adaugă şi depresia post-concediu, trezitul în toiul nopţii, repetându-mi întruna “Nu mai vreau să mă duc mâine la lucru, îl urăsc din toate străfundurile fiinţei!” e absolut de înţeles. Traumatizată încă de la naştere, petrecută nu mult după mijirea zorilor, şi acum mi se pare inuman să mă scol din pat când afară e încă întuneric, laolaltă cu muncitorii în trei schimburi (nu că asta ar fi ceva rău, dar nu e nici pe lista mea de modele). Un lucru e cert: nu voi ajunge niciodată o babă care se trezeşte odată cu găinile şi apoi umblă toată ziua prin oraş cu autobuzul. O babă care se scoală după prânz mi se pare mult mai simpatică.
În perfectă concordanţă, ieri mi-au sunat perpetuu în cap versurile “Ce oraş frumos! Fabrici şi uzine”, după care, pentru prima dată în câţiva ani, am reuşit să iau metroul în direcţia greşită, mirându-mă inocent înainte: “Vai, dar ce gol e, am şi loc să stau jos!”. Ba m-au băgat în sperieţi urletele de prin centrul vechi, când m-am oprit să iau un pachet de ţigări proaspăt scumpite şi în spatele meu era un ping-pong neîntrerupt de “Hai, să moară mama!”. M-am decălit, e evident.
Una dintre puţinele părţi bune ale zilei (într-un exerciţiu steril de gândire pozitivă) a fost următorul mail primit de la o colegă, semn că nu sunt singură în această suferinţă muncitorească:
“Parcă suntem prinşi într-o buclă temporală, nu?
Iar cu toţii, aciişa, la magnificul serviciu, repetir la nesfârşit.
Parcă nici n-am fost plecaţi.
Mai că-ţi vine să-ţi tai venele de o bucurie atât de mare, încât.”
Cum orice lucru rău pentru mine poate fi bun pentru alţii, am ajuns să mi se solicite ca, la ieşirile la bere şi alte astfel de băuturi, să mai povestesc despre serviciu, pentru ca ceilalţi, prin comparaţie, să-şi aprecieze colegii, şefii şi programul de lucru. În caz de astfel de nevoi, să ştiţi că pot aplica un asemenea tratament şi pe mail – nu e absolut necesar să mă priviţi în ochi în timp ce vă conving că serviciul pe care nu-l puteţi suferi are nuanţe pronunţate de roz, nu de căcăniu, cum în mod eronat vi se pare (mă gândesc chiar să fac asta contra cost).
liste și ne-liste
Parcă toată lumea și-a propus ca anul ăsta să fie mai activă, orice-ar însemna asta: mai mult de lucru, mai multe fotografii, mai multe însemnări; totul trebuie să fie mai îmbelșugat, măcar cantitativ, dacă nu altfel. Eu nu mi-am propus nimic, așa e mult mai ușor să îndeplinesc tot felul de lucruri (aici mint puțin, căci ceea ce vreau să fac nu e încadrabil la categoria “de bifat ca să te simți mai bine”, dar nici nu poate fi redus la “nimic”).
Într-o săptămână, am dat gata trei cărți (subțirele, e drept) și un ziar citit cap-coadă, ca în vremurile bune. N-o să mai ascult niciodată de oamenii care îmi spun să nu-mi îngreunez bagajele, cum fac mereu (și car înapoi jumătate din lucruri nefolosite), ca să nu mai fiu nevoită să-mi cumpăr the guardian din aeroport și să tânjesc după cartea pe care am lăsat-o acasă, neterminată, căci mai aveam doar câteva pagini de parcurs.
Între timp am făcut 4 ani de blog, dar am uitat în ziua cu pricina și, când mi-am amintit, trecuse deja ceva vreme. Eu aș zice că-i totuși un semn bun, chiar dacă, din tot ceea ce “posed”, cel mai tare m-ar supăra pierderea locului ăstuia greu de pipăit, în care mă oglindesc strâmb de ceva vreme. În anul care-a trecut, parcă nu m-am mai agățat atât de mult de obiecte și n-am mai făcut o criză de nervi de fiecare dată când s-a stricat ceva (iremediabil sau reparabil). Ba chiar uneori am șuierat “Ia mai ducă-se” și zău dacă nu m-am simțit mai bine. Mă uit la lista din dreapta, “pentru că merit” (puțină ironie nu strică în niciun moment al vieții) și, chiar dacă se apropie ziua mea și angoasa anuală începe să se arate la orizont, nu vreau cu adevărat nimic suficient de mult încât să zic “aș da orice pentru asta” sau “asta m-ar face nespus de fericită”. De unde și lucrurile relativ mărunte de-acolo, o carte, un ceai, mici bucurii, pe care nu le visez noaptea. O fi un semn de creștere în căpățână? Numai oamenii mă mai fac nespus de fericită și o scrisoare pe hârtie, în cutia poștală, mă înseninează mai mult decât ar face-o o mașină primită de la un necunoscut (cum ultima nu mi s-a întâmplat, pot vorbi doar din presupuneri). Poate asta ar fi ceva demn de trecut pe o listă: să trimit mai multe scrisori, căci e mai ușor să mi se răspundă la cuvinte decât la tăcere.
I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap.
umpa.pe.mail la gmail.com
