dailycrap

Motto: “Clipe de coșmar* – my favorite!” (C.)

Săptămâna asta m-am hrănit cu țigări, cel mai consistent și constant lucru care mi-a intrat în sistem (ptiu, drace!). Am ajuns la cantități niciodată depășite până acum; dacă mi-ai fi zis că atunci când pachetul va costa 12 lei voi fuma mai mult decât când era 3, aș fi spus “Cum, când o carte costă tot atât?” (în timpul acela tocmai apăruse colecția de la Cotidianul, ah, ce vremuri). Oricum, și cărțile la pachet cu ziarul s-au scumpit proporțional și-acum nu le mai cumpăr, dar pot introduce în limbajul economic această nouă paritate proprie, țigări-cărți de tarabă, care are potențialul de a deveni la fel de faimoasă precum Indicele Big Mac.

***

Să găsești un iaurt fără urmă de lapte praf (cel puțin nu una declarată pe etichetă) a devenit la fel de greu cu a găsi pepeni dulci aproape de casă. Ba încă denumirile evident croite ca să se-ncadreze în curentul “de la țară, tradiție, ah, să ne întoarcem cu toții la natură” sunt cele mai înșelătoare. Astfel, la Ulcica mult-lăudată să nu te duci cu portofelul și plăsuța de rafie, căci, pe lângă asemenea prostii, nenii mai bagă în el/ea și gelatină, ca să stea țeapăn în recipient și-n stomac. Nu sunt atât de hipstero-eco-extremistă încât să-mi pun laptele la prins, mă descurc cum pot, mărind cota de piață a Danone (deși asta îmi pică bine la papile, parcă nu mă gâdilă și la principiile “susțin producătorii locali”).

***

La Grădina Verona (verdeață, central, au limonadă cu pepene sau castravete, ce mai, toate condițiile necesare și suficiente), de când cu extinderea, îți trece os prin os până primești sus-numitul produs sau chiar și-o amărâtă de bere, pentru care maximul efort de preparare e s-o scoți din frigider. Oamenii sunt evident depășiți de cerere, dar, în asemenea vremuri precare, nu e cazul să mai angajezi doi băieți în plus, și-așa clientu’ vine și-așteaptă oricât. Să zicem mersi. Pe lânga asta, oarecum lesne ignorabil, căci nu merită să stăm cu nervii întinși la maxim și să cântăm la ei ca la mandolină, am observat pe propria piele că este noul loc de întâlnire a mai tuturor oamenilor din marcom. Imposibil să mergi și să nu vezi câteva fețe cunoscute (și mai ales din cele pe care n-ai chef musai să le întâlnești când te afli la un alcool și-un pai verde). Eu bag de obicei modul “ignore” și-mi merge, sper să nu fie doar o aparență.

***

Mi-a apărut o pozuță în DOR #3. Yay! (nu m-am putut abține)

***

C. se uita deunăzi la un film în timp ce eu butonam fără grijă și citeam tot internetul. Întreb într-o doară: “E de groază?”. “Nuuu, nici pomeneală”. Mai stau eu ce mai stau și numai ce-aud un “Hăăăă!” și un “Aaaaah!”. Mă interesez suspicioasă: “Ce se-ntâmplă?”. “A, nimic, îl torturează pe unul și-i smulge degetele de la picioare cu cleștele încălzit pe flacăra aragazului”. De unde putem deduce cu destulă siguranță că C. nu e deloc demn de încredere în ceea ce privește clasificarea filmelor de văzut. Preventiv, de-acum încolo voi căuta mereu înainte pe imdb.

*Emisiune săptămânală pe National Geographic.

Mă nedumerește pofta vecinilor de a-și da cu părerea când se întâmplă câte-o nenorocire aproapelui conlocuitor. La mai toate știrile li se cere să-și împărtășească opinia, de parcă cine ar putea ști mai bine ce-a fost în sufletul omului decât vecinul de palier. “Era un băiat liniștit, nu făcea probleme” – ca și cum sinuciderea și politețea nu s-ar putea intersecta cu niciun chip și e o mirare continuă cum cel care dădea “Bună ziua” a putut apoi să se atârne în balcon.

Cu această dilemă sumbră se potrivește și starea mea de reîntoarcere în București după doar câteva zile petrecute mai departe, mai ales când nimeresc pe câte-un bulevard cu blocuri lungi, care par că nu se mai termină (Ștefan cel Mare e un exemplu). Nicicând nu mă simt mai solidară cu șoarecele prins în labirint și care nu știe încotro e cașcavalul sau măcar dacă acesta există. Merge într-o parte și-n alta și peste tot sunt doar pereți albi, pe care nu are cum să-i escaladeze, iar culoarele abia dacă-i permit să se strecoare. Și, dacă nu mă simt precum șoarecele, atunci mă văd protagonistă în Cubul; în orice caz, claustrarea e aceeași, doar intensitatea diferă.

Pauza de-aici, simetrie cu golul pe care nu știu cu ce să-l umplu, până nu pricep de unde se trage. Întrucâtva sunt aici:

și-mi zic încotro? Niciun drum nu-i lipsit de hârtoape, de bălți și de șopârle care-l traversează. Ce să fac, ce să fac, întotdeauna mi-a fost teribil de greu să iau decizii când nu există alternativă care să mă atragă cu adevărat, intuitiv sau rațional, iar variantele au, fiecare, destule minusuri. Încerc să aplic strategia cu pusul pe hârtie, tras linie și adunat, ca în Contabilitatea lui Sorescu (Vine o vreme/ Când trebuie să tragem sub noi/ O linie neagră/ Şi să facem socoteala), dar îmi pare cam sterilă, o soluție care îmi oferă un simulacru de certitudine, de “e bine așa, iar nu altfel”. Când simulacrele, se știe, se topesc la prima ploaie…

Și aș vrea tare mult să fiu aici:

drumul să se întindă drept în față, să nu am altceva de făcut decât să pun un picior înaintea altuia și să fiu sigură că unde mă duce e bine și cald.

După ce am ras toată turta dulce care rămăsese în bolul de pe masă (i-am zis lui C. să o ia de acolo, tentația era prea mare, mai ales că avea o glazură vagă cu gust de lămâie, dar nu s-a conformat, îmi declin orice vină), acum mă simt, desigur, cu musca pe căciulă și văd acul cântarului că urcă pân-la cer. Ca să-mi distrag atenția, mi-am adus aminte că am și-un blog și pac, mai bine deschid un document. Mă uit iar pe foi, sunt pline de indicații prețioase și de tot felul de medicamente și de modul în care trebuie să le iau, de parcă asta lipsea să se adauge tuturor celorlalte beteșuguri pe care le tratez de-o viață. De unde deduc că-i întemeiat să mă codesc să merg la control, “că cine știe ce mai descoperă pe-acolo” și uite-așa se lungește lista de diagnostice. Aveam brațele pline de vezicule, îmi venea să mă scarpin c-o greblă, “dar stați așa, să le măsurăm și să trecem la catastif”, apoi mi-au șters indicațiile trasate cu pixul cu o bucată de vată, să nu ies tatuată în lume. Alergie la acarieni, polen, câini și pisici. Mda. Când au văzut, s-au luat cu mâinile de cap, C. se umpluse cam la fel (am o ușoară satisfacție că l-am întrecut la gradul de iritare, mă mândresc și eu cu ce pot) și au avut grijă să ne căineze viitorii copii, se vor naște tarați și-o să ne plimbăm în grup cu măștile pe față, unii în cărucior, alții lângă. Acum, bineînțeles, mă apucă groaza doar gândindu-mă la ce înseamnă asta, cică igienă ca-n laborator, perdele spălate săptămânal și băgate la congelator (omoară lighioanele!), instrucțiuni de curățat salteaua – eu n-am nervi să fac așa ceva, de-abia mă încumet să aspir sub pat, raiul gogoloaielor de praf, mereu îmi înroșesc genunchii și-mi lovesc degetele în muchia de lemn.
Dar cel mai rău și mai rău e că trebuie să renunț la visul de-o viață.

Trebuie să folosesc google translate ca să înțeleg statusurile de pe facebook. Desigur, traducerea e mereu imperfectă, descifrez câte-un “am gătit”, “m-am uitat la un film”, “mi-e dor de…” şi adesea cuvintele de legătură ţin doar de imaginaţia mea. Îmi închipui ce anume şi-a pus în farfurie, dacă i-a plăcut sau nu, dacă avea prea puţin sos sau a scăpat cam multă sare în tocană, cum a fost filmul şi cât de repede a adormit după aceea (poate chiar în timpul) şi e mult mai bine decât dacă aş şti fără urmă de îndoială toate aceste amănunte.

Uneori, asist la cereri în căsătorie în direct pe care nu le iau în serios decât după ce mi se întăreşte faptul personal şi înzecit. Apoi mă simt de parcă am fost martoră la un eveniment istoric şi nu mă pot abţine să nu cred că sunt depăşită de timpuri. Îmi amintesc subit de o cerere în căsătorie făcută la Praktiker, printre rafturile cu şuruburi, şi de una în părculeţul de lângă bulevard, în care iarba pârjolită, băncuţele cu scânduri lipsă şi câinii apatici se întreceau să ofere un fundal potrivit. Nu mă pot hotărî care-i cea mai cea şi poate nici măcar nu-i asta ideea, euforia momentului neţinând cont de niciun fel de dezacorduri concrete.

Iar într-o zi facebookul m-a purtat, pentru scurt şi intens timp, dincolo de zona crepusculară. Numai ce văd că am primit o înştiinţare: X Y (unde X este prenumele, iar Y este numele meu din buletin, pe care nu le dezvălui aici din motive lesne de apreciat) has sent you a message. Îmi zic “iată, sunt pe punctul de a confirma ştiinţific şi fără putinţă de tăgadă existenţa şi posibilitatea călătoriei în timp. Oare ce mesaj mi-am transmis din viitor? La cum mă ştiu, nu cred că-i ceva de bine, ci mai degrabă mă paşte vreun necaz şi încerc să mă avertizez în ceasul al doisprezecelea”.
M-am sucit, m-am învârtit şi tot nu-ndrăzneam să citesc şi să înfrunt posteritatea, fie ce-o fi. Până la urmă, după multe astfel de codeli, am zis “hop” şi-am sărit. Când colo, ce să văd, nu era decât o altă persoană care a avut inspiraţia de a mă atenţiona că purtăm acelaşi nume şi că, graţie acestei coincidenţe miraculoase, poate ar fi bine să ne conversăm în amănunt, cine ştie ce alte asemănări mai dibuim. Un ochi mi-a râs şi altul mi-a plâns.

Fiindcă numai azi nu-i vineri, ceea ce îmi dă speranţe că voi supravieţui încă unei săptămâni, cred că ar fi bine să încep o serie despre “ce citişi/văzuşi/făcuşi”, având în vedere că nu găsesc energie şi cuvinte suficiente ca să scriu despre fiecare în parte.

La capitolul “lecturi la drum de seară”, după Omoară-mă! am trecut la Slam al lui Nick Hornby. Drăguţel, n-am ce reproşa, atâta că m-am cam săturat de cărţi despre care nu pot zice decât “se citesc uşor şi te prind”. După care o pui deoparte şi te apuci de alta fără să zăboveşti nici două minute, căzut pe gânduri, căci n-ai la ce. Măcar de m-ar fi vrăjit un stil cu totul deosebit, de stau să admir frumuseţea frazei chiar dacă la următoarea pagină nu mai reuşesc să ţin minte ce s-a întâmplat (cum am păţit cu “Ada sau ardoarea”). Dar nu, nici atât – în fond, aşa n-ar mai fi uşor de citit, nu? 200 de pagini în câteva ore şi-apoi de înghesuit la loc în bibliotecă. Concluzie: nu-s de cumpărat, ci de împrumutat de la un prieten pentru un drum nu prea lung cu trenul.

Capitolul “spectatorul pasiv”: cam aceleaşi probleme, cred că-s într-o fază de leneveală cerebrală, caut gunoiul cu lumânarea, altfel nu-mi explic. Comedioare pe calapod – cred că există o singură variantă de scenariu şi se mai adaptează eventual doar culoarea părului protagonistei şi dacă eroul are sau nu barbă, în funcţie de ce consideră producătorii mai sexy. Whip it ce-a mai ieşit puţin din tipar, dar poate privirea mi-e înceţoşată, sunt subiectivă, am o slăbiciune veche şi constantă pentru Ellen Page.
Aşa că am sărit într-o altă barcă, anume The Devil and Daniel Johnston. Întrucâtva pe modelul “ah, unii oameni au probleme mai mari decât ale mele, e rău dacă asta mă face să mă simt ceva mai bine?”, combinat cu “or fi ei depresivi, dar măcar sunt talentaţi, ce te faci când însă nu eşti Virginia Woolf”. De urmărit, măcar pentru asemenea întrebări.

De văzut n-am văzut mai nimic, în afară de faptul că în ditamai oraşul e teribil de greu să găseşti un laborator foto în care să nu lucreze ageamii. Când aud de cadre pătrate (deşi pe film de 35, nu pe unul adus cu nava de către extratereştri) sunt complet depăşiţi, “luaţi asta de-aici şi plecaţi unde vedeţi cu ochii”. Nu pot decât să le urez un grabnic faliment, ceea ce nu-mi rezolvă totuşi problema.