dailycrap » zilnice

doar eu pot crede c-am trecut pe lângă Aeroportul Otopeni fără să-l văd

oompa — Tue, 17 Jan 2012 21:00:08 +0000

De ceva vreme, mai există un participant la traficul motorizat din capitală de care este bine (pentru sănătatea dumneavoastră fizică, dar mai ales psihică) să vă feriți. Nu că m-aș considera vreun pericol major:
- semnalizez (în limitele reflexelor),
- îmi scapă doar ocazional piciorul pe accelerație (și-atunci am grijă să mă admonestez singură cu un “Hooo, Marițo!”),
- circul cu farurile aprinse (imediat ce ies din parcare sau, în alte cazuri, când mă holbez la vitezometru, nu văd nimic și-mi aduc aminte),
- îmi moare motorul în mijlocul intersecției de un număr rezonabil de ori (unde rezonabil = oricât consider eu de cuviință).

Sunt însă un dezastru total și uluitor când vine vorba de orientarea în spațiu. În lipsa mijloacelor electronice moderne, cercetez bine câte-o hartă online înainte de a pleca de-acasă și-mi făuresc o imagine mentală completă, cu săgeți și tot tacâmul. Baiul este că, pieton fiind de-atâția ani, niciodată n-am băgat de seamă care străzi anume au sens unic (deh, picioarele nu țin cont de asemenea restricții) ori pe ce bandă trebuie să se încadreze un vehicul ca să facă la stânga la momentul oportun, să pătrundă într-un tunel sau să iasă de pe un pod.
Astfel, până acum am avut ocazia de a ajunge la BCU (pentru ne-șoarecii de bibliotecă, clădire poziționată cam la mijloc între Piața Universității și Romană), venind din direcția Unirii, cu popas la Victoriei (cât pe ce să ajung la Aviatorilor, scuip în sân, că nu-i timpul pierdut).
Astă-seară m-am încumetat să pornesc spre o expoziție de desen hipsteresc (ce-am descoperit acolo merită o însemnare separată care, probabil, nu va vedea niciodată lumina tiparului). Drumul era ocolitor de la bun început, căci trebuia să culeg și niște pasageri inocenți, care nu știau, desigur, în ce se bagă.
Am început astfel: la Univeristate m-am speriat de mulțimea de polițiști care făceau diverse semne din ambele brațe cu ocazia transmisiunilor TV în direct și n-am reușit s-o iau la stânga când trebuia. Am călcat-o până la Romană, de unde, ca și-n cazul de mai sus, n-am fost în stare să intru în rond corect și-am purces-o obligat-forțat spre Victoriei (se pare că am o atracție complet nesănătoasă din punct de vedere al consumului de benzină pentru acest loc).
De acolo, Dumnezeu cu mila, am mers înainte, împinsă de cei din spate (aproape la propriu, abia acum înțeleg sintagma “bară la bară”), fără să am habar pe unde mă aflu, de mă simțeam mai rătăcită decât Scufița Roșie-n pădurea plină de lupi. Cumplit sentiment, vă jur, când toate blocurile arată la fel, semafoarele clipocesc identic și nu ai idee dacă să-ntorci, că acuși ajungi în bălăriile de la marginea Bucureștiului, sau, dimpotrivă, să insiști, că te afli totuși pe drumul cel bun.
Până la urmă, nici eu nu știu cum, m-am trezit pe Podul Grant, unde-aveam eu trebi, doar că în sens contrar celui dorit! Țin-te, pârleo, răsucește volanul de planează peste șinele de tramvai, să te văz cum poți!
Cert este că am bătut orașul vreo două ceasuri și ceva pentr-o benoclare de zece minute la niște hârtii mâzgălite. Asta după ce, parcată în fața casei cu pricina, am descoperit că numele locurilor “cool” se aleg dintr-o bază restrânsă de opțiuni și Home Matache este, desigur, cu totul altceva (adică într-o cu totul altă felie a capitalei) decât Home Mătăsari. Să vă pieptene naiba cu hăum-urile voastre cu tot!

toți vecinii mei de bloc locuiesc la etajul 7

oompa — Mon, 12 Dec 2011 20:36:34 +0000

Este singura explicație pentru care, mereu când intru în scară, liftul îmi arată aceeași cifră roșie. Sau sunt singura locatară puturoasă, restul neconsiderând necesar să recurgă la această invenție decât dacă își au sălașul la ultimul etaj.

Cu puțină insistență și răbdare, cred că mă pot bronza la becul din baie. În încercarea de a scăpa de lumina albăstruie a ”minunilor” ecologice, am cumpărat unul care-mi încinge fruntea de fiecare dată când mă pensez. Mă simt vinovată și când fac câte un duș mai lung și aleg să nu stau în beznă – încălzirea globală sigur e stârnită de întrerupătorul meu.

Nu-mi place să folosesc neologisme (chiar dacă știu ce-nseamnă ”irefutabil” și ”salvgardare”). Cred c-am făcut alergie cândva pe parcursul facultății, când am avut neșansa de a-ntâlni un coleg care considera o maximă performanță folosirea de astfel de cuvinte la fiecare două inteligibile. Câteodată dau însă cu bâta-n baltă conform unei gândiri infantile (“Ce știu eu sigur știu și alții”) și nu mai pot să scot apoi cămașa.
- Ce muzică asculți?
La asemenea întrebare nu prea există răspuns clar, așa că-ncerc s-o scald:
- Nu știu… de toate… eclectic.
- Eclectic? Și cum sună asta? Cum dansezi pe eclectic?
Până să mă prind că nu-i glumă, nedumerirea-i autentică, iar zâmbetul meu nepotrivit, era prea târziu s-o dreg. M-am simțit nepotrivit(ă).

Să ne-ntoarcem însă la vecini. Sunt aproape convinsă că cel de deasupra (sau de dedesubt) este un sadic fără pereche. În fiecare noapte, de pe la miez încolo, când mai pufăi câte-o țigară în bucătărie, cu geamul deschis, și-ncerc să nu dârdâi prea tare, ca să nu dau scrumul pe mine, mă asasinează olfactiv cu fel de fel de miresme: ba de purceluș la tavă, ba de musaca, ba de (cel mai des, oribil) prăjituri, checuri și fursecuri. Ies din încăpere împleticindu-mă de poftă.

Mi-e tare dor de cer.

dacă nu aici, atunci când?*

oompa — Thu, 01 Dec 2011 00:12:47 +0000

Cred că unul dintre lucrurile care mă fac a nu-nceta să-l citesc pe jeg este că în sfârșit am găsit (în sfârșit = acum niște ani, dar nu vorbim de cronologie aici) un om ale cărui fraze le întrec în dimensiuni și sinuozitate pe ale mele. O frustrare am și eu (de fapt, nu numai una, dar nu vorbim de asta aici), anume că mereu corectorii producțiilor mele scripturale, variind de la învățători la profesori cu diferite vechimi în câmpul muncii la prieteni pe care-i rugam să-mi parcurgă vreo scrisoare de intenție, îmi masacrau fără excepție frazele, punând punct unde mi-era lumea mai dragă și transformând ditamai structura în trei propoziții seci, de tipul “Ana are prune”. Am așadar în jeg dovada pipăibilă că nu merită să renunț la propriile standarde provocatoare de satisfacții, chiar dacă ceilalți îmi spun să merg degrabă să mă culc, căci nu mai suportă să vadă cum persist în prostie chiar sub nasul lor. Ha!

*Sau “locul potrivit pentru cuprinderea insomniei mele recurente”

this number is currently unavailable

oompa — Sat, 21 May 2011 20:15:05 +0000

Fac curățenie în agenda telefonului – nu din lipsă de spațiu, ci din nevoia de a începe de undeva ritualul de debarasare, încetarea acumulării de lucruri doar pentru că e loc și nu se știe când îți trebuie. Dacă nici măcar nu știu de unde să iau numele cu pricina, delete. Dacă n-am mai vorbit de trei ani de zile sau mai mult, delete. Incredibil câte persoane al căror număr l-am păstrat doar pentru că acum multă vreme mă sunau să le aduc cursurile lipsă. Delete. Dacă nu mai știu ce face omul acela în clipa de față, dacă are trei copii sau a intrat la pușcărie pentru că a condus cu permisul suspendat, delete. Dacă nici nu mă interesează să aflu aceste amănunte, delete. Dacă am numărul de telefon personal, de la serviciu și cel de acasă, delete, delete, delete. Ar trebui să inventez Ziua Internațională de Aruncat tot Balastul.

What Are Years? What is our innocence, what is our guilt?

oompa — Mon, 21 Mar 2011 11:50:48 +0000

Am o problemă cu anii. Ai mei şi-ai altora. Dacă mă iei prin surprindere cu o-ntrebare, se prea poate să declar că am cu vreo 2-3 ani mai puţin decât în registrele oficiale. Apoi, stau şi cuget, îmi dau seama că ceva nu e tocmai în regulă, bâjbâi şi, în final, pun degetul pe buba memoriei. Desigur, cu acest prilej, intru taman în categoria duduilor care îşi sărbătoresc în fiecare an majoratul, atât că la mine nu-i vorba de cochetărie prefăcută. Dar nu-mi simt anii, iar alinierea emoţionalului la raţionalul răbojului se face mereu cu întârziere.
Nu ştiu nici câţi ani au cei din jur. Pentru mine, sunt veşnic la vârsta la care i-am cunoscut. “Câţi ani are Icsulică?” “Păi, cam atâţia.” Cam atâţia are de vreo cinci ani încoace, să te ţii mirare.
Pierd orice reper. Mi se pare că abia ne ştim, abia ne privim în ochi, abia învăţăm în ce direcţie să suflăm fumul şi când, în vreun context oarecare, nimeresc peste data exactă (“Ăhăăă, păi asta a fost în vara lui 2007″), trebuie să-mi repet de mai multe ori în minte şi să mă conving singură. Ne-am întâlnit acum nişte ani. Cum naiba a trecut atâta? Sigur-sigur? Juri pe roşu? Şi ce s-a întâmplat cu anii ăştia, unde-au fugit şi m-au lăsat în urmă?
Spaimă.

La fel cum, făcând într-un final acţiunea inversă, de trecere de la “private” la “published” şi scoţând însemnările din dulap, nu le-am mai recunoscut. Dacă mi-ai fi pus nişte foi tipărite în faţă, nimic de-acolo nu mi-ar fi sunat familiar. Un “Vasilica Dandanache” trântit ca semnătură dedesubt nu mi-ar fi stârnit nicio reacţie. Ce e cu mintea mea?

anatomia pe cont propriu

oompa — Sun, 20 Mar 2011 12:14:41 +0000

De ceva timp încoace, mi-am amintit că am un schelet. Un schelet pe care sunt plămădite tot felul de lucruri, ca un aluat frământat. Uneori, stau întinsă pe spate și-mi pipăi oasele acolo unde aluatul e mai subțire și conturul e mai ușor de ghicit sub piele. Mai răsfoiesc atlase, să-mi amintesc sistemul de alcătuire, învățat la un moment dat pe dinafară, pentru vreun extemporal, și uitat mult prea repede, căci nu intră în sarcinile zilnice de la serviciu.
Am oase preferate, pe care-mi place să le zăresc și la alții, sub un strat subțire de bumbac sau în despicătura cămășii descheiate la mai mulți nasturi. Stern, creastă iliacă, claviculă, cele două maleole.
Rotula, care mi-e dragă de ani de zile și pe care o împing sus-jos, stânga-dreapta în alveola ei – aș vrea s-o pot răsuci pe toate părțile și s-o folosesc drept prespapier, în loc de craniu care să-mi șoptească Memento mori.
Oasele strâmbe, pe care nu le mai reneg, căci, cât timp nu-mi provoacă suferințe, esteticul mi-a devenit absurd – cuneiformul ieșit în afară, împingând bareta sandalei, hallux vagus, moștenire de trei generații cunoscute încoace și care mă face să mă gândesc la multele neștiute dinainte, falangeta ușor înclinată spre interior, ca și cum degetul ar vrea să se lipească perfect de fratele mai mare de lângă.
Mâine voi alinta zigoma.

nevoia să vorbesc despre lucrurile neimportante din viaţa mea

oompa — Fri, 18 Mar 2011 10:18:36 +0000

Cum ar fi că abia azi am observat, după atâţia ani de când sunt concitadină cu această companie, că Ana Pan nu se oboseşte să folosească diacritice, prin urmare îmi vinde mare, încă de la intrare, paine şi alte produse de cofetarie. Huo!
În autobuz, un domn respectabil îmi atrage atenţia: “Ştiţi, citiţi aceeaşi carte ca doamna de pe culoar!”. Desigur, pe lângă paranoia de genul ce-mai-vrea-şi-ăsta-poate-mi-dă-în-cap, mi-a activat şi curiozitatea. Avea dreptate. Am devenit unul dintre cei cincizeci de mii de oameni care citesc “cărţi cu ziarul” în mijloacele de transport în comun din capitală. Nu mai sunt deosebită, cruntă dezamăgire.
Uneori, mi-aş dori să am şi eu o carapace palpabilă, pe care s-o pot înnoi periodic. Să scap de solzii vechi, sub care s-a adunat mâzga, şi să simt deodată că (mi-)e mai uşor.

Look in my face; my name is Might-have-been;
I am also called No-more, Too-late, Farewell.
Dante Gabriel Rossetti – A Superscription

ar trebui să pun poze porno

oompa — Thu, 24 Feb 2011 09:23:05 +0000

Când nu am chef de nimic, citesc însemnările vechi ale Mutonei (că noi nu există), răsfoiesc anii acestei oaze a blogosferei și-mi aduc aminte cum își mâna bicicleta de coarne până-n holul meu, că-n bucătărie nu încăpea de scrumieră.
Cu această ocazie, mă gândesc cum ar fi să te epilezi cu bricheta, dar prea îmi seamănă a pârlitul șoricului, așa că mai bine rememorez ziua-n care-am luat-o de la gară și-am dus-o direct la plajă, unde am mâncat înghețată de lămâie (cică are mai puține calorii), am tocat pline de satisfacție toți colegii de birou și ne-am înroșit groaznic umerii. Acum plănuim încă o tură de nisip, cu ochii-n calendar, dar, oricât ne-am holba, tot februarie e.
Până una alta, dacă vine primăvara, o zbughesc spre Sibiu, vreau să bifez neapărat Faust-ul lui Purcărete, cică voi pleca de-acolo iluminată. Dacă nu, ciorba în pâine sigur va avea acest efect, să nu bat drumul degeaba.
Aștept să primesc cadou-surpriză-fără-vreo-ocazie un weekend în Edinburgh. Totul depinde de încălzirea globală și de mediumurile care-mi citesc gândurile, dar, în ultima vreme, sunt prea ocupate să apară în emisiunea lui Măruță.

e cert, frumusețea e o chestiune de pomeți

oompa — Wed, 23 Feb 2011 19:01:01 +0000

Când mă uit în urmă, îmi vine să râd. E de parcă nici n-ar fi fost. Alteori, mi se strânge în stomac toată nostalgia și, preț de o clipă, e de parc-ar fi din nou, deși știu bine că mă uit la un mort și-mi place că-i rece. Noroc că nu putrezește.
M-am plictisit să privesc în ochii oamenilor și să văd care-i fericit și care nu, uneori și de ce. M-am plictisit să privesc și în ochii mei, nu vreau să apăs comutatorul și s-aprind lumina. Am învățat să bâjbâi pe-ntuneric. Unii insistă să-l apese, din ce în ce mai rar. Atunci se produce un scurtcircuit. Total inconfortabil. Îi plesnesc peste degete, să și le țină-n buzunar și să nu-și mai facă de lucru cu butoanele.
“Deasupra lui
E cochilia –
Opera sa perfectă
De care-i e silă.”

scurt raport la mijlocul săptămânii

oompa — Wed, 23 Feb 2011 12:40:28 +0000

Nu înțeleg de ce unii oameni dau “like” la propriile statusuri de pe facebook. Sunt probabil echivalentul celor care se aplaudă singuri când primesc vreun premiu. Nici pe ăia nu-i înțeleg.
Am meditat cu oarecare nemulţumire la faptul că semăn mai degrabă cu Peggy Olson decât cu Betty Draper. Joan Holloway iese din discuţie încă de la bun început.
Mă străduiesc de ceva vreme să văd filmele nominalizate la Oscar şi sunt destul de tenace. Termenul-limită se apropie, iar neliniştea mea creşte în mod sâcâitor, de parcă n-aş putea să văd 127 hours (la care nu mă trage deloc aţa) şi după aceea, expiră ca iaurtul din frigider. Să-mi bag minţile cinefile-n cap.
Pentru toţi cei care au probleme cu vremea de afară, în frunte cu mine, şi care cârcotesc întruna: