dailycrap

Mi-am adus subit aminte cum citeam eu Nietzsche şi Schopenhauer în liceu (nu m-am uitat pe wikipedia să verific cum se scrie, am încredere în memorie) şi cum tocmai cu profesorul de religie mă găsisem să îi dezbat, aveam scris mare pe coperta caietului “Dumnezeu e mort” (nu găsisem ceva mai în spirit de frondă de-atât) şi-mi puneam special cele mai scheletoase tricouri rockăreşti, să-l bag în sperieţi. Dar el era totuşi tânăr şi-avea inima bună, drept urmare când am fost ultima dată acasă l-am văzut pe un post local de televiziune discutând despre cărţi, cred că e un fel de Cristian Tabără al litoralului, doar că mai zvelt (barba-i aceeaşi).
Eh, ce vremuri, pe-atunci căram mereu o agendă de notat chestii pe care trebuie neapărat să le ţin minte şi să le şi fac, între timp am dobândit dureri de spinare şi refuz să-mi îngreunez geanta peste limita de cinci kile-două cărţi-şi-un-pachet-de-ţigări, cu toate riscurile amnezice de rigoare. Ba încă aveam şi-un carnet groscior în care-mi notam conştiincios citate semnificative din diverşi autori, nu ştiu, zău, de unde atâta timp.

Am văzut că însemnările cu “ce-am mâncat, ce-am băut, ce-am visat azi-noapte” au ajuns deja la nivelul următor, de dimineaţă m-a întâmpinat una despre mersul la coafor şi un întreg colaj cu rezultatul – cred că erau pe puţin vreo 20 de fotografii, atâta că eu am crezut că-i cu “înainte” şi “după”, dar de fapt era doar “după”, asta spune multe despre succesul demersului frizeristic.
Cu această ocazie (pentru că nimic nu-i pur întâmplător) mi-am amintit că mă tot bate gândul să-mi trag breton a la Zooey Deschanel,
amăgindu-mă cu ideea că voi arăta chiar ca ea după aceea – fapt cel puţin naiv, îmi dau seama. Sau măcar să am aerul ăla de “tocmai ce-am împlinit 30, dar parcă abia am ieşit din adolescenţă”. Sunt întrucâtva pe drum, anul trecut mi s-a întâmplat de trei ori să mi se pună la îndoială majoratul. Problema e însă că nu-mi propusesem aşa ceva, deci nu pot repeta experimentul. Ah, mi-e teamă că voi arăta ca o tufă şi voi regreta amarnic ciopărţirea care nu mai poate fi lipită cu scuipat.

Poza de aici

Azi am mâncat bomboane. Cea mai bună a fost, desigur, “Chișinăul de seară”.

Am văzut An education pentru că m-a impresionat mărturisirea Moutonei cum că a omorât întreaga populaţie din acvariu cu sărăturile scurse din ochi, dar la mine s-a încadrat doar la categoria “acceptabil-n-am-pierdut-vremea-chiar-de-tot”. În schimb Revolutionary Road mi-a rămas şi-acum imprimat pe scoarţă, deh, fiecare cu cine se identifică mai mult, acolo îi vibrează cordul sau coarda sensibiloasă şi suspină de fapt de mila proprie, ocupaţie emo la modă de când a apărut zicala cu “milă mi-e de tine” (nu ştiu de ce aveam impresia că a rostit-o Creangă, cultura mea e bună de aruncat la closet).
Apropo de aruncat, mi-am pus în gând să dezgheţ frigiderul (ca să bifez ceva de pe lista “n-am făcut de doi ani de zile şi-ar cam fi cazul”), ocazie cu care am umplut un sac de gunoi oxo-biodegradabil cu diverse borcane mai mult sau mai puţin sigilate şi două pachete şi jumătate de unt. M-am înspăimântat câte lucruri expirate încă de pe vremea împuşcatului ţineam pe rafturi, mă păştea toxiinfecţia şi eu habar n-aveam, mă trezeam în fiecare dimineaţă cu impresia eronată că totul e bine.
De când mi s-a dus buhul că ştiu să întorc clătitele-n tigaie, mi-am găsit un nou hobby: ameninţ lumea că, dacă nu scrie mai des pe blog, se va linge pe bot de aceste delicii până nu-şi va revizui comportamentul. Încă nu ştiu dacă funcţionează, o să vă anunţ, primul pas e mai greu, să mi se citească pe chip că vorbesc serios. Dacă am succes, o să testez varianta inversă: ofer clătite doar la închiderea iremediabilă a blogurilor.
Şi trei fapte diverse ale săptămânii: laptopul a fost resuscitat după o lună de stat pe tuşă (simt c-a amorţit şi e dornic de joacă) – am acum 500 de giga, dar niciun fişier, parcă-ncep o viaţă nouă; e foarte greu să arăt degetul din mijloc specimenului subuman care insistă să mă calce în mijlocul zebrei când port mănuşi cu un singur deget; observ că noua modă fără de care nu poţi fi luată în seamă ca femeie sunt cizmele până peste genunchi (eventual de lac) şi nu reuşesc s-o înţeleg deloc, nu mă pot gândi decât la Pretty Woman şi cum în ele îşi ţinea celebra roşcată stocul de prezervative.

N-am avut şampanie, tort sau lumânări. În schimb, mi s-a cântat La mulţi ani la ureche, am primit Camera luminoasă, caramele şi ceai negru, radio să am ce asculta în bucătărie când mă mai pocneşte inspiraţia şi încerc să-mi repar greşeala de a oferi fursecuri duşmanilor făcând clătite, prăjituri şi checuri numai şi numai pentru prieteni şi cel mai frumos ceas din lume (nu insistaţi, minunea nu se va repeta, dar, dacă-l iubiţi pe Ghica Popa la fel de mult ca mine, poate vreţi să vă deseneze maşina, motocicleta sau casa, lucruri la care aş fi prima, doar că n-am de niciunele).

Şi-acum s-o iau de la capăt…

Poze de Prima poză e făcută de Băiat, a doua de ionuca

Nu cred c-a fost o idee bună să încep cartea asta într-o zi de luni, într-un autobuz ca oricare altul, cu geamurile aburite şi prea puţine locuri, în care oamenii îşi împing burţile-nainte ca să mai câştige puţin spaţiu, pulpele conturate pe sub cojoace şi ţâţele de trei kilograme bucata, înghesuite în sutiene de la Obor şi pulovere tricotate acasă, “unde te bagi aşa, ca bolovanul?”, “vreau să trec”, “ei, aşa ceva nu se poate!”, oamenii se bolovăneau în sus şi-n jos pe trepte, în întâmpinarea zilei de lucru, pornesc încruntaţi, fără să se mai mire de nimic, iar eu dădeam pagină după pagină şi mi-e teamă că o să încep să vorbesc peltic sau măcar dezlânat şi turuitor, nu mi-au plăcut niciodată defectele de vorbire, aşa cum declară alţii că sunt absolut fermecaţi de rârâiţi sau sâsâiţi sau bâlbâiţi, poate slăbiciunile astea li se par înduioşătoare şi le-aduc aminte de copilărie, nu ştiu, dar nu trebuie să găsesc eu o explicaţie pentru toate şi fiecare are dreptul să-i placă orice-i trece prin cap sau vede la televizor, ar zice cineva, aşa că mai bine să fiu atentă la mine decât la alţii. Nu cred c-a fost o idee bună să încep cartea asta într-o zi de luni dintr-o săptămână aşa de grea, în care trebuie să trec tot felul de praguri imaginare, cu atât mai solide cu cât acord mai multă importanţă unor simple convenţii, şi trebuie să învăţ că nu mai sunt aşa de tânără cum aş vrea, că cnp-ul atârnă tot mai greu, că “30 is the new 20″, dar asta-i proclamat de nişte oameni la fel de speriaţi ca mine, de-asta îmi place Houellebecq, al cărui nume nici acum n-am învăţat să-l pronunţ, cu personajele lui înspăimântate de bătrăneţe şi pline de lamentări, ce să ne mai ascundem atâta după deget, nu te simţi mai bine, nu devii mai înţelept, nu eşti mai împlinit, mai conectat la energiile universului, mai curat sau mai uscat dacă eşti mai bătrîn. Eşti doar ceva mai aproape de moarte şi atâta tot. Nu cred c-a fost o idee bună să încep cartea asta într-o zi de luni după ce toată lumea m-a avertizat că e sfâşietor de tristă şi se termină prost, ca toate lucrurile în viaţă, dar eu am plâns o singură dată citind o carte de ficţiune şi-atunci aveam sensibil mai puţini ani decât am acum, aşa că mi se pare că mi-am mai tocit colţurile şi mi-am mai îngroşat pielea ca să nu mai plâng decât la filme, documentare, competiţii sportive şi desene animate, mi se pare suficient, îmi pot pune zăgaz imaginaţiei, dar nu şi imaginilor proiectate pe retină, o fi şi aici un secret sau poate nişte exerciţii de urmat pentru întărirea şi astuparea glandelor lacrimale, dar, ca multe alte secrete, încă nu l-am aflat, după cum nu ştiu cum să fac să nu mai visez că sunt bună prietenă cu oameni pe care n-o să-i mai văd în viaţa mea, mi se trage probabil de la singurătate, dar asta nu-i o compensare, e doar sâcâitor. Ca şi toate celelalte lucruri.