dailycrap

Eveniment important. Ca de obicei, ce, unde şi cum facem, în sarcina mea. Hmm, parcă mi-a povestit recent cineva de un local cu specific libanez. Taman pe gustul nostru. Următorul gest, devenit aproape automat – întreabă-l pe Google ce părere are. Pe primele pagini, impresii din 2007. Dezastru. Experienţe proaste peste experienţe proaste – servire de la aproape inexistentă la sub orice critică, mâncarea nici prea-prea, nici foarte-foarte, aştepţi cu orele sau până cedezi nervos şi te-ndrepti spre prima covrigărie.
Totuşi, am încredere în word-of-mouth. Hai să mai săpăm, au trecut patru ani, se poate să se fi schimbat lucrurile. Într-adevăr, după nişte filtre, găsesc şi opinii mai recente. Laude peste laude, spânul s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat în Făt-Frumos. Îmi fac curaj şi sun. ”Sigur, se rezolvă, aveţi masă rezervată pentru diseară. Sigur, puteţi aduce tort, îl ţinem la frigider până la momentul oportun.”
Ajung prima. ”Aceasta e masa. E bună? Dacă nu vă place, spuneţi şi vă mut imediat.” Meniul adus de îndată. Limonada de umplut timpul de aşteptare, la fel. Ceilalţi vin pe rând. Pe ultimii doi îi zăreşte de afară patronul şi ne anunţă – ”A sosit şi sărbătoritul!” E felicitat încă de la intrare (cred că a auzit mai mulţi ”La mulţi ani” din partea personalului decât din gura noastră).
Mâncare de te lingi pe degete – kafta cu sos de iaurt şi mentă din care n-ai împărţi nicio îmbucătura, ca să-ţi rămână cât mai mult. Rasasfour de vită, cu un sos de rodii incredibil. Lipii calde, direct din cuptor. Plăcinţele crocante, cu brânză ori carne (sambusek).
Nu apucăm să ne plictisim între felurile de mâncare (dar nici înghesuială nu era, ce-i drept). Patronul trece de mai multe ori pe la masă – ”E totul în regulă?” Chelneriţele dispuse mereu să te-ajute, deşi cu mici scăpări (”Ah, am uitat să aduc scobitori.”) Farfuriile şi linguriţele pregătite deja pentru momentul în care mă hotărăsc să aduc tortul.
Curat, plăcut, muzică arăbească pe fundal, dar suficient de discretă încât să o bagi de seamă doar în pauzele de conversaţie. Ferestre mari şi larg deschise, cât să nu te deranjeze că eşti înăuntru, nu pe o terasă umbroasă. La final, o sticlă de şampanie din partea patronului, care-a ciocnit un pahar cu noi. ”La mulţi ani, la mulţi ani, la mulţi ani!” 
Şi, pentru că vreau că experienţele celor care au fost acolo în 2007 să nu mai alunge şi alţi oameni, care habar n-au ce pierd astfel, zic scurt: Restaurant Tripoli, în zona Hala Traian din capitală. Bun. Bun. Bun. Abia aştept să-i mai calc pragul, căci sunt departe de a fi savurat toate opţiunile din meniu.  Dacă nu mă credeți, insistați să testați cu propriile papile gustative.