anul trecut am aflat cum se poate multiplica fericirea

***

***

***

***

Legendă: primele fotografii din prima zi a unui prim an

Posted in been & seen, foto | 4 Comments

toți vecinii mei de bloc locuiesc la etajul 7

Este singura explicație pentru care, mereu când intru în scară, liftul îmi arată aceeași cifră roșie. Sau sunt singura locatară puturoasă, restul neconsiderând necesar să recurgă la această invenție decât dacă își au sălașul la ultimul etaj.

Cu puțină insistență și răbdare, cred că mă pot bronza la becul din baie. În încercarea de a scăpa de lumina albăstruie a ”minunilor” ecologice, am cumpărat unul care-mi încinge fruntea de fiecare dată când mă pensez. Mă simt vinovată și când fac câte un duș mai lung și aleg să nu stau în beznă – încălzirea globală sigur e stârnită de întrerupătorul meu.

Nu-mi place să folosesc neologisme (chiar dacă știu ce-nseamnă ”irefutabil” și ”salvgardare”). Cred c-am făcut alergie cândva pe parcursul facultății, când am avut neșansa de a-ntâlni un coleg care considera o maximă performanță folosirea de astfel de cuvinte la fiecare două inteligibile. Câteodată dau însă cu bâta-n baltă conform unei gândiri infantile (“Ce știu eu sigur știu și alții”) și nu mai pot să scot apoi cămașa.
– Ce muzică asculți?
La asemenea întrebare nu prea există răspuns clar, așa că-ncerc s-o scald:
– Nu știu… de toate… eclectic.
– Eclectic? Și cum sună asta? Cum dansezi pe eclectic?
Până să mă prind că nu-i glumă, nedumerirea-i autentică, iar zâmbetul meu nepotrivit, era prea târziu s-o dreg. M-am simțit nepotrivit(ă).

Să ne-ntoarcem însă la vecini. Sunt aproape convinsă că cel de deasupra (sau de dedesubt) este un sadic fără pereche. În fiecare noapte, de pe la miez încolo, când mai pufăi câte-o țigară în bucătărie, cu geamul deschis, și-ncerc să nu dârdâi prea tare, ca să nu dau scrumul pe mine, mă asasinează olfactiv cu fel de fel de miresme: ba de purceluș la tavă, ba de musaca, ba de (cel mai des, oribil) prăjituri, checuri și fursecuri. Ies din încăpere împleticindu-mă de poftă.

 

Mi-e tare dor de cer.

Posted in zilnice | 5 Comments

It’s always complicated, mofos

Descopăr aproape zilnic că lista de lucruri pe care nu le înțeleg se tot lungește și tinde spre infinit. De la chestiunile practice, de genul “cum se repară un întrerupător” și “care e cantitatea optimă de ulei în raport cu cea de vinete într-o salată”, la cele teoretice, unde intră aproape orice e legat de economie (micro și macro) și fizică cuantică (în ciuda eforturilor lui C. de a-mi ține prelegeri pe temă).
Însă cel mai larg domeniu care mă lasă cu gura căscată, nu în sensul “Ah, dar asta e uimitor, mă izbește o revelație în moalele capului”, ci în cel de “Sunt probabil mult mai puțin inteligentă decât mă cred”, e cel al psihologiei umane. Ba, ca să intru puțin în detalii, al psihologiei umane la intersecția cu internetul, acest vast spațiu potrivit tuturor exhibiționiștilor și voyeurilor nerecunoscuți.
Lăsând la o parte încadrarea mea în ambele categorii, după moment și chef, în ultima vreme fascinantă mi se pare obstinația cu care fiecare minuscul aspect al vieții trebuie declarat și lăsat posterității pe facebook.
Subdomeniu: relații. Fiecare mic hop e consemnat și, fără să afli detaliile, treci direct la miez. De la “in a relationship” la “it’s complicated with” ți-ai imaginat deja toate reproșurile pe care și le-au adresat protagoniștii, toate nopțile petrecute pe canapea, toate certurile care nu s-au sfârșit în partide pripite de acuplare (asta se-ntâmplă, oricum, mai mult în filme), toate amenințările și tăcerile pasiv-agresive.
Nici nu se răcește bine cadavrul relației eșuate, că știi deja că unul e “single” și, deci, disponibil tuturor stalkerilor de facebook care se mulțumeau până atunci să ofteze de pe margine. Cred chiar că-i o competiție, cine își împrospătează cel mai repede statutul și semnalează astfel că a dat episodul uitării și, iată, e liber ca pasărea cerului și fericit să se afle, ha, murir-ar de ciudă fostul.
Iar cazurile în care cele două declarații ale statutului marital nu coincid (unul păstrează complet tăcerea, celălalt se crede “engaged”) sunt nespus de hazlii, dacă nu mi-ar da simultan și-o lacrimă-n colțul ochiului.
Cu aceste enigme perpetue, purced spre vizionarea unui “thriller psihologic japonez”. Aceste trei cuvinte sunt suficiente ca să-l trec apriori pe lista lucrurilor pe care nu le-nțeleg.

Posted in looking around | 1 Comment

dacă nu aici, atunci când?*

Cred că unul dintre lucrurile care mă fac a nu-nceta să-l citesc pe jeg este că în sfârșit am găsit (în sfârșit = acum niște ani, dar nu vorbim de cronologie aici) un om ale cărui fraze le întrec în dimensiuni și sinuozitate pe ale mele. O frustrare am și eu (de fapt, nu numai una, dar nu vorbim de asta aici), anume că mereu corectorii producțiilor mele scripturale, variind de la învățători la profesori cu diferite vechimi în câmpul muncii la prieteni pe care-i rugam să-mi parcurgă vreo scrisoare de intenție, îmi masacrau fără excepție frazele, punând punct unde mi-era lumea mai dragă și transformând ditamai structura în trei propoziții seci, de tipul “Ana are prune”. Am așadar în jeg dovada pipăibilă că nu merită să renunț la propriile standarde provocatoare de satisfacții, chiar dacă ceilalți îmi spun să merg degrabă să mă culc, căci nu mai suportă să vadă cum persist în prostie chiar sub nasul lor. Ha!

*Sau “locul potrivit pentru cuprinderea insomniei mele recurente”
Posted in zilnice | Leave a comment

this is all I want

Ce eram eu meteodependentă înainte, dar acum am ajuns la un nivel greu de bănuit. De luni până vineri poate să tune și să fulgere într-una, s-avem parte de tornade, cutremure și alte fenomene neplăcute. În schimb, dacă în weekend bate vântul cam tare sau cerul e acoperit de nori și razele soarelui nu reușesc să pătrundă prin nicio spărtură, simt instantaneu nevoia să-mi secer venele.

Cum altfel când, pe vreme bună, mă distrez atât de tare?

Și, trecând de la categoria “Varză” la cea “Salată orientală”, dar cu rânjetul la fel de bine întipărit pe față:

Oamenii ăștia merită să-mi fac un tatuaj cu TNT Brothers.

Posted in love of the day, to dream the impossible dream | Tagged , , , , , , , , , , , | 27 Comments

cărămidă rea, dă, Doamne, să stea

Dâre uscate de urină, brăzdând trotuarul pe toată lățimea. Pe lângă ziduri de case, de licee și de magazine abandonate de mult. Mă străduiesc să-mi fac din drum o cursă cu obstacole, chiar dacă mai mult de pamplezir, căci eficiența e minusculă.
Uneori, risc și citesc câte-o rubrică de ziar în timpul mersului. În orice clipă, talpa-mi poate mângâia un căcat de câine ornamentând bordura. Norocul astfel obținut nu compensează duhoarea.
Mașini din care n-a mai rămas decât carcasa, înconjurate uniform de-un amestec de pantofi scâlciați, tampoane aproape putrezite, coji de cartofi și ziare îngălbenite de ploaie.
Nu-mi vine să cred când zăresc câte-un înveliș țepos de castană. Vara asta nici n-am simțit-o și de-asta încă aștept cireșele și vacanța mare. Parc-am fost absorbită de o gaură de vierme și nu pricep ce s-a întâmplat cu ceilalți, de-au îmbătrânit zeci de ani în vreme ce pentru mine s-au scurs doar câteva secunde.
Deocamdată refuz cu îndârjire să-mi îndeplinesc ritualul anual și să strecor castane în buzunar, lângă pachetul de țigări. Sunt sigură că, de-ndată ce le-aș simți netezimea, toamna ar da peste mine ca un șofer neatent, care nu se uită în oglinda retrovizoare.

Posted in looking around | 1 Comment

twas a day before others

***

***

******

Am nevoie de niște zile de limpezit creierii. Zile de nevăzut oamenii, de nedeschis aparatele electronice, de necronometrat timpul. Zile de respirat și de crezut în mine.
Rămân cu nevoia.

Posted in foto, to dream the impossible dream | 1 Comment

maybe I’m not listening*


A patra pereche de aripi fără corp pe care-o văd într-o săptămână.

*Awolnation – Sail
Posted in foto, looking around, weird | 4 Comments

defying the laws of gravity*

Ce ziceam eu aici? Că mi-aș vinde un rinichi să pot face asta? Din fericire pentru integritatea mea corporală, deocamdată n-a fost cazul.
Cum s-au întâmplat destule în ultima vreme încât să-mi dau seama că nu am tot timpul din lume și că a amâna nu e niciodată ceva de dorit, că, dacă vreau ceva cu fiecare celulă zvâcnind a viață și, cumva, luând dintr-o parte și punând în alta, acel lucru poate deveni posibil, ei bine, ce s-o mai lungesc, fac ce se vede mai jos.

“Asta visez, asta pictez” n-a fost nicicând mai adevărat și locul ăsta nu putea să rămână prea multă vreme pe dinafară.
Mă dor chiar și mușchii despre care nu știam că există și abia respir de oboseală, îmi admir vânătăile din genunchi și juliturile de deasupra osului iliac (de la simulările pe placa dură), îmi amintesc cât de pașnic părea deodată Bucureștiul văzut de sus, cât de liniștitor e să observi voalura deschisă deasupra capului, pregătită să te asculte, cum îmi tremura de încordare mâna stângă când trebuia să trag tare ca să țin contră vântului, cum am găsit, adunați la un loc, unii dintre cei mai frumoși oameni pe care i-am întâlnit vreodată.
Abia am făcut primii (4) pași și încă sufăr câte-un mic infarct când se deschide ușa avionului și aerul rece năvălește înăuntru, dar, cum bine îmi zicea cineva, mi se citește încântarea pe față în fiecare zi și ăsta-i mare lucru.

*Don’t stop me now e, de-acum, cântecul meu preferat și motto-ul vieții care mi-a început sâmbătă.
Posted in love of the day, to dream the impossible dream | Tagged , , , , , , , , , | 3 Comments

the sky is the best place on earth

It really is.

Posted in love of the day, sufletul comertului, to dream the impossible dream | 2 Comments