dailycrap

După ce că e luni şi am început să mă conving din ce în ce că această iarnă nu se va termina niciodată sau cel puţin nu înainte să murim cu toţii îngropaţi în nămeţi, cu gâturile frânte după ce alunecăm pe gheaţă sau înecaţi în bălţile ce au luat locul tuturor trecerilor de pietoni…
Deci, după cum ziceam, după ce că e luni, am şi răcit zdravăn, lucru deloc de mirare pentru toţi cei care ştiu că părinţii mei au început să-şi piardă din calităţile umane şi au în schimb trăsături de reptilă, de unde nevoia de a crea în casă un microclimat duşmănos oricăror forme normale de viaţă, în care eu dârdăi sub o plapumă şi două pături. Am încercat să-mi verbalizez nemulţumirea în câteva rânduri, dar am primit în schimb doar nişte priviri confuze (de fapt, nici nu sunt sigură că mă vedeau, dădeau mai degrabă impresia că admiră peisajul din spatele meu), aşa că, oricâte păreri de rău s-ar aduna, nu mai calc pe la vatră până ce temperaturile de afară nu ating minim douăzeci şi două de grade (şi anume niciodată, căci iarna asta nu se va termina în veci).
E cert, mă aflu într-o fundătură. Simt cum putrezesc pe scaun fără putinţă de sustragere, omorându-mi fără milă jumătate din viaţă (căci da, aceasta nu e constituită din zile de 24 de ore, trebuie să le scad pe cele în care dorm şi o visez pe Elena Băsescu). Îmi omor zilele şi mă doare sufletul făcând asta, dar şi mai mult mă doare când aştept să sune telefonul, implorându-l cu cerul şi cu pământul, şi el rămâne mut şi nepăsător, ca o bucată de fier ce este. Da, nimeni nu este interesat de mine şi de capacităţile mele suficient cât să-şi dorească să mă vadă măcar la faţă, de unde deduc că nu posed de fapt aceste capacităţi şi voi ieşi la pensie tot de-aici, asta dacă nu mor de inimă rea înainte de a împlini vârsta cuvenită. Nu sunt într-o fundătură, sunt într-un puţ şi cineva a tras scara.
Vreau doar să zac sub plapumă şi să uit ce se petrece.

(Ajutor?)

The worst part of writing fiction is the fear of wasting your life behind a keyboard. The idea that, dying, you’ll realize you only ever lived on paper. Your only adventures were make-believe, and while the world fought and kissed, you sat in some dark room, masturbating and making money.

Chuck Palahniuk – My Life as a Dog, in Stranger than Fiction

Descoperirea de azi m-a uns pe cord.

Ring the bells that still can ring

And sing your stupid head off

To the ones who are not listening

Cum ziceam că, de câteva zile, am radio, menţionez că am scos cuptorul cu microunde din priză şi-am înfipt în loc acest nou ştecăr. Ar trebui să cumpăr un prelungitor care să permită înfigerea simultană a mai multor dispozitive electrice, dar şi-aşa simt că mă sufocă firele şi-n mod sigur printre ele se cuibăresc păianjenii şi piticii răzvrătiţi din apartamentele cu ferestre (P.R.A.F.*), aşa că deocamdată mă rezum la a executa fandări simultan cu flexări ale braţului şi sper că acest exerciţiu este suficient pentru arderea eficientă a caloriilor. Învârt de butoane şi înclin antena într-o parte şi-n alta şi, din când în când, nimeresc peste un post cu jazz numai bun de zbânţuit în timp ce-mi fumez ţigara şi-apoi uit pentru ce-am intrat în bucătărie în primul rând.
Oricum, această caracterizare mi-a mers la suflet, din când în când am nevoie şi de măguliri:
“cel puţin dacă mai ajung vreodată la tine, îs SIGURĂ că mă reapuc de fumat.. păi cum vii tu aşa de la lucru în bucătărie şi pac scoţi o carte şi o ţigară… şi faci un ceai d-ăla mare şi bun… şi te adânceşti în lectura primei pagini şi tragi cu nesaţ de parcă cine ştie ce spirite bune bagi în tine, nu otravă… of doamneeeeeee”,
mai ales după o noapte de insomnie, în care sunt convinsă că, oricare-ar fi drumul, eu nu mă aflu pe el, ba dimpotrivă, mă îndepărtez din ce în ce mai mult.
Apoi merg şi aprind radioul.

* P.R.A.F. s-au născut în cartea lui Matei Florian, “Şi Hams Şi Regretel”.

O tavă de prăjituri şi fursecuri coapte până la miezul nopţii (după care s-a tăiat curentul) şi fluturate între bucătărie şi balcon, la răcit, cărate apoi în nenumărate cutii de plastic şi tablă. Semn cert că, odată cu vârsta, sinapsele se blochează şi dau rateuri – anul trecut trânteam nişte bomboane pe birou, anul ăsta dau reţeta-n stânga şi-n dreapta şi culeg complimente stârnite de talentele mele nebănuite; probabil chipul meu transmite că nu ştiu de care capăt se ţine un tel.
Pe jumătate tristă pentru că abia acum am aflat de moartea lui J.D.S, pe cealaltă jumătate tristă pentru mine, dar încerc să mă gândesc că, peste trei ani, mi se va părea grozav să am vârsta de-acum, aşa cum cu alţi ochi privesc 22-ul şi 23-ul. Până atunci, vreau să mă înveselesc singură aşa:

şi cu nişte pahare de caipiroska.