Şi eu nu sunt încă pregătită sufleteşte să trec la maiou şi la sandale.
Nu după ce am zăcut pe nisipul din Corbu, răcită şi cu eşarfa peste ochi, preocupată doar cum să utilizez cât mai eficient şerveţelele disponibile. Nu m-am mişcat nici cât să fac o singură poză.
Nu după ce, cum-necum, ai mei nu mai au niciun dubiu că am căzut în ispită şi fumez ca un turc, ba încă maică-mea a încercat să-mi plaseze două pachete de Winchester fără timbru, pe care le primise de la cine ştie cine. Nu m-am făcut părtaşă acestei ilegalităţi (în principal pentru că fumez cu totul altceva, dar n-am mai pus sare pe rană).
Nu după ce mâine mă voi duce la prima petrecere la metrou autohtonă şi mi se pare că sunt cel mai nepotrivit om, voi face notă discordantă cu ţinuta mea necorespunzătoare (oricum ar fi ea) şi alte astfel de frici superficiale.
Presimt însă că îmi voi petrece multe seri pe terasa de la clubul ţăranului şi ăsta măcar e un lucru bun.
trotuarele miros deja a încins
Trebuie să folosesc google translate ca să înțeleg statusurile de pe facebook. Desigur, traducerea e mereu imperfectă, descifrez câte-un “am gătit”, “m-am uitat la un film”, “mi-e dor de…” şi adesea cuvintele de legătură ţin doar de imaginaţia mea. Îmi închipui ce anume şi-a pus în farfurie, dacă i-a plăcut sau nu, dacă avea prea puţin sos sau a scăpat cam multă sare în tocană, cum a fost filmul şi cât de repede a adormit după aceea (poate chiar în timpul) şi e mult mai bine decât dacă aş şti fără urmă de îndoială toate aceste amănunte.
Uneori, asist la cereri în căsătorie în direct pe care nu le iau în serios decât după ce mi se întăreşte faptul personal şi înzecit. Apoi mă simt de parcă am fost martoră la un eveniment istoric şi nu mă pot abţine să nu cred că sunt depăşită de timpuri. Îmi amintesc subit de o cerere în căsătorie făcută la Praktiker, printre rafturile cu şuruburi, şi de una în părculeţul de lângă bulevard, în care iarba pârjolită, băncuţele cu scânduri lipsă şi câinii apatici se întreceau să ofere un fundal potrivit. Nu mă pot hotărî care-i cea mai cea şi poate nici măcar nu-i asta ideea, euforia momentului neţinând cont de niciun fel de dezacorduri concrete.
Iar într-o zi facebookul m-a purtat, pentru scurt şi intens timp, dincolo de zona crepusculară. Numai ce văd că am primit o înştiinţare: X Y (unde X este prenumele, iar Y este numele meu din buletin, pe care nu le dezvălui aici din motive lesne de apreciat) has sent you a message. Îmi zic “iată, sunt pe punctul de a confirma ştiinţific şi fără putinţă de tăgadă existenţa şi posibilitatea călătoriei în timp. Oare ce mesaj mi-am transmis din viitor? La cum mă ştiu, nu cred că-i ceva de bine, ci mai degrabă mă paşte vreun necaz şi încerc să mă avertizez în ceasul al doisprezecelea”.
M-am sucit, m-am învârtit şi tot nu-ndrăzneam să citesc şi să înfrunt posteritatea, fie ce-o fi. Până la urmă, după multe astfel de codeli, am zis “hop” şi-am sărit. Când colo, ce să văd, nu era decât o altă persoană care a avut inspiraţia de a mă atenţiona că purtăm acelaşi nume şi că, graţie acestei coincidenţe miraculoase, poate ar fi bine să ne conversăm în amănunt, cine ştie ce alte asemănări mai dibuim. Un ochi mi-a râs şi altul mi-a plâns.
cam multă statistică
Se ştie, când n-ai idei, o leapşă e mai mult decât binevenită.
Câte cărţi ai citit până acum în 2010?
24. Cam ăsta ar fi ritmul meu normal, n-am fost nici mai harnică, nici mai leneşă într-ale cititului.
Câte cărţi de ficţiune şi câte de non-ficţiune?
8 non-ficţiune şi restul ficţiune. Întotdeauna am fost de partea imaginaţiei, deşi în ultima vreme mă tentează jurnalele. Nu suficient ca să încline balanța.
Care e proporția de scriitori bărbați vs. femei?
6 femei și restul bărbați. Se pare că, la fel ca în bucătăriile de lux, bărbații sunt mai des întâlniți, dacă nu mai pricepuți.
Care e cartea preferată citită până acum în 2010?
Şi Hams Şi Regretel, de departe.
Care e cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin până acum în 2010?
Eşti un animal, Viskovitz. Măcar am luat-o la reducere, aşa că nu mi-a părut prea rău.
Ai început vreo carte şi n-ai putut să o termini?
Da, Florin Lăzărescu - Ce se ştie despre ursul panda. Dar nu pentru că mi s-a părut ilizibilă, ci pentru că apăruse ceva mai tentant în momentul respectiv, aşa că stă citită pe sfert de vreo trei luni. Trebuie s-o reiau cât de curând, mă simt prost când mă gândesc cum am abandonat-o.
Care e cea mai veche carte citită?
Războiul lumilor (1898).
Dar cea mai nouă?
Rendez-vous cu lumea, Aurora Liiceanu (2010).
Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?
Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă – Haruki Murakami
La egalitate, cu câte patru litere, Rant, Slam şi Wyrm.
Cea mai lungă şi cea mai scurtă carte?
Cu ochii larg închişi – 120 pagini.
Umbra torţionarului, Gene Wolfe – 448 pagini.
Se vede că mă sperie tomurile de câte un kilogram, cum aş putea să le car prin autobuz?
Câte cărţi împrumutate şi/sau de la bibliotecă?
2 împrumutate, 0 de la bibliotecă. N-am mai luat cărţi de la bibliotecă din anul al doilea de facultate, iar acum mi se pare mult prea complicat să-mi reiau obiceiul, mai ales când am atâtea necitite pe rafturile proprii.
Câte cărţi citite sunt traduceri?
10 (restul sunt ori autohtone, ori citite în engleză).
Care e cel mai citit autor anul acesta?
Gene Wolfe, cu cele două cărţi din seria Cartea Soarelui Nou apărute până acum în limba română.
Ai recitit vreo carte?
Nu, nu-mi stă în fire. Sunt prea multe neparcursele ca să irosesc timpul cu asta.
Care e personajul preferat din cărţile citite până acum în 2010?
Piticul peltic Usi şi piticul sfătos Altfred din Şi Hams Şi Regretel.
Ce ţări ai vizitat prin cărţile citite?
Marea Britanie, America şi niscaiva alte planete.
Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?
Nu ţi-am promis niciodată o grădină de trandafiri (Hannah Green). Recomandată de un profesor în primii ani de facultate. Nu mi-au trebuit decât cinci ani ca s-o parcurg, aşa că, dacă îmi lăudaţi vreo carte, trebuie să aveţi răbdare din belşug până reuşesc să-mi formez părerea.
Ce scriitori descoperiţi în 2010 ai vrea să citeşti mai mult?
Wolfe şi Wells (vai de capul meu, doi titani SF şi eu doar acum pun mâna pe ei).
E vreo carte a cărei lectură îţi pare rău că ai amânat-o?
Ar fi o listă-ntreagă. Cel mai mult mă mustră conştiinţa pentru Aripa dreaptă, amânată atât pentru că ar trebui să recitesc primele două volume ale trilogiei, căci altfel n-aş putea lega firele, şi pentru Jurnalul Sylviei Plath (e gros şi mă inhibă, ce motiv superficial).
ce e aia “time management”?
Se pare că devin, neprogramat, din ce în ce mai retrogradă. Altfel nu-mi pot explica de ce, de o bună bucată de vreme, când mă enervez nu rostesc nimic mai dur de “Hai sictir!” (cred că sunt singura persoană sub 70 de ani care blestemă astfel, colegii mei de generaţie sunt mult mai inventivi). Măcar mă mulţumeşte etimologia: sictír interj. – Exprimă vulgar repulsia. Tc. sikdir, imperativ pasiv al lui sikmek „a se împerechea”. Ar trebui probabil să mă opresc de fiecare dată şi să menţionez acest lucru, pentru un impact sporit.
O altă meteahnă verbală a devenit şi Hait!, cu varianta proprie Hăit!, pe care-l rostesc chiar şi atunci când sunt singură acasă şi mă lovesc cu degetul mare de la picior în tocul uşii (cu alte cuvinte, oricând se sau nu se potriveşte). Publicul nu mă descumpăneşte câtuşi de puţin, aşa că, dacă treceţi cumva pe stradă pe lângă una care scotoceşte de zor în geantă, căutându-şi cheile, şi scoate un Hăit! nu chiar în surdină, puteţi fi siguri că sunt eu (după care, bineînţeles, o veţi rupe la fugă cât vă ţin picioarele, scrânteala se ia).
Lăsând interjecţiile şi expresiile la o parte, mă îndeletnicesc momentan cu intratul în panică, iar am lăsat totul pe ultimul ceas. Peste două zile pornesc spre Timişoara (vai, ce încântare, aveam nevoie de concediu ca de o porţie zdravănă de îngheţată) şi, desigur, mai trebuie să: îmi dau seama cum să înghesui jumătate de garderobă, două aparate foto, un laptop şi o cârcă de cabluri într-un simplu rucsac, pun bateriile la încărcat şi golesc cardul, mă spăl pe cap, tund, pensez şi coafez (de parcă merg la Săptămâna modei de la Paris, nu alta), dau cu aspiratorul, trec în fugă pe la librărie, frec faianţa şi alte îndeletniciri de igienă personală sau generală. Sunt un monument de dezorganizare.
is this good or what?
***
***
pe scurt despre nimic – 1 (?)
Fiindcă numai azi nu-i vineri, ceea ce îmi dă speranţe că voi supravieţui încă unei săptămâni, cred că ar fi bine să încep o serie despre “ce citişi/văzuşi/făcuşi”, având în vedere că nu găsesc energie şi cuvinte suficiente ca să scriu despre fiecare în parte.
La capitolul “lecturi la drum de seară”, după Omoară-mă! am trecut la Slam al lui Nick Hornby. Drăguţel, n-am ce reproşa, atâta că m-am cam săturat de cărţi despre care nu pot zice decât “se citesc uşor şi te prind”. După care o pui deoparte şi te apuci de alta fără să zăboveşti nici două minute, căzut pe gânduri, căci n-ai la ce. Măcar de m-ar fi vrăjit un stil cu totul deosebit, de stau să admir frumuseţea frazei chiar dacă la următoarea pagină nu mai reuşesc să ţin minte ce s-a întâmplat (cum am păţit cu “Ada sau ardoarea”). Dar nu, nici atât – în fond, aşa n-ar mai fi uşor de citit, nu? 200 de pagini în câteva ore şi-apoi de înghesuit la loc în bibliotecă. Concluzie: nu-s de cumpărat, ci de împrumutat de la un prieten pentru un drum nu prea lung cu trenul.
Capitolul “spectatorul pasiv”: cam aceleaşi probleme, cred că-s într-o fază de leneveală cerebrală, caut gunoiul cu lumânarea, altfel nu-mi explic. Comedioare pe calapod – cred că există o singură variantă de scenariu şi se mai adaptează eventual doar culoarea părului protagonistei şi dacă eroul are sau nu barbă, în funcţie de ce consideră producătorii mai sexy. Whip it ce-a mai ieşit puţin din tipar, dar poate privirea mi-e înceţoşată, sunt subiectivă, am o slăbiciune veche şi constantă pentru Ellen Page.
Aşa că am sărit într-o altă barcă, anume The Devil and Daniel Johnston. Întrucâtva pe modelul “ah, unii oameni au probleme mai mari decât ale mele, e rău dacă asta mă face să mă simt ceva mai bine?”, combinat cu “or fi ei depresivi, dar măcar sunt talentaţi, ce te faci când însă nu eşti Virginia Woolf”. De urmărit, măcar pentru asemenea întrebări.
De văzut n-am văzut mai nimic, în afară de faptul că în ditamai oraşul e teribil de greu să găseşti un laborator foto în care să nu lucreze ageamii. Când aud de cadre pătrate (deşi pe film de 35, nu pe unul adus cu nava de către extratereştri) sunt complet depăşiţi, “luaţi asta de-aici şi plecaţi unde vedeţi cu ochii”. Nu pot decât să le urez un grabnic faliment, ceea ce nu-mi rezolvă totuşi problema.
if I just lay here
Fiindcă abia aştept să comand colivă online şi să mă înfrupt fără nicio remuşcare că mestec cruci în lipsa oricărei ocazii speciale, nu cred c-ar fi nepotrivit să vorbesc despre propria înmormântare (se cheamă aşa şi dacă-s câţiva pumni de cenuşă?) şi muzica pe care-aş vrea să o asculte puţinii participanţi.
Acum câţiva ani îmi alesesem şi blugii în care voiam să odihnesc pentru vecie şi era neapărat necesar ca asta să se petreacă pe Smells like teen spirit. Între timp blugii s-au rupt întru neutilizare şi nici Kurt nu mai e lipit pe uşă, de unde să mă privească abătut.
Cum n-am pretenţii absurde a la Mioriţa, cu “să beţi şi să vă veseliţi, cu-o moarte toţi suntem datori”, căci ştiu bine că nici eu n-aş fi în stare şi mi-ar sta totul în gât, n-o să fie nici muzică de horă şi nici Obladi Oblada, life goes on, lalala.
În schimb, n-aş protesta din lumea de dincolo dacă s-ar asculta:
- No surprises a lui Radiohead (ba ar fi bună chiar şi o discografie completă, pe principiul “să fie pe sufletul ei, că mult i-au mai plăcut”);
- Daniel Johnston cu True love will find you in the end (ca încurajare pentru cei rămaşi);
- Death Cab for Cutie cu I will follow you into the dark şi Snow Patrol cu Set the fire to the third bar (emo-ul din mine va renaşte din cenuşă, e o certitudine, nu mă ruşinez);
- Sirens de la Byron, Ceaţă cântat de Ada Milea şi, hai, treacă de la mine, Andrieş cu Un om fericit (căci nici ai noştri nu-s mai prejos).
Singura părere de rău e că situaţia nu-mi va permite să asist şi eu, fie şi pe nesimţite, la aşa mândreţe de selecţie muzicală. Dar, deh, asta-i moartea…
să ne vedem la un pahar de vin, lângă un vraf de cărţi
Pentru că prea duc o viaţă mic-burgheză (bem, fumăm, dar nu ne uităm la Mad Men până târziu în noapte, căci chipul ne trădează) şi pentru că nu mai reuşesc să mă mobilizez decât pentru vreo lansare de carte sau alt eveniment asemănător, iată ceva suficient de “printre preferinţe”, dar şi de “nu chiar în tipar” ca să aştept cu oarecare nerăbdare să-mi târşâi picioarele într-acolo. În plus, voi aţi fi putut rezista unei invitaţii personalizate (primite într-o carte)? Eu una, nu.
~~~
little gems in children’s books
- One in trinkinion.
- Trinkinion?
- It’s a pixie number. It is higher than infinity.
- There’s nothing higher than infinity.
- Yes there is. Trinkinion. It is so high it makes infinity look small. It is the number that is used to count sadness and happiness and memories.
I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap.
umpa.pe.mail la gmail.com