Nu ştiu ce se întâmplă cu primăvara asta, pe lângă faptul că încă nu m-am scuturat de frigul din oase şi merg de colo-colo ca o băbuţă veşnic răcită. Vine aşa, tiptil şi numai când mă întorc cu spatele. Mai ieri mă întrebam ce-i cu mugurii, parcă prea se iţeau cu încetinitorul, iar azi castanii aveau ditamai degetele şi, trecând pe lângă o curticică de bloc (din cele cu gard înalt până la brâu, avem mania graniţelor bine delimitate), parfumul de liliac m-a pocnit în plină faţă ca un pumn înmănuşat în mătase. Pe strada mea sunt doar betoane, fast-fooduri şi agenţii de pariuri. Din loc în loc abia, câte un pomişor mai pirpiriu decât o vrabie. Doar rareori îmi dau seama cât mă sufocă asfaltul, ca azi, când mirosea a pământ reavăn, plin de râme grase ca nişte purceluşi. N-aş putea să stau însă la casă, sunt prea multe de făcut şi parcă văd că, în loc să lenevesc sâmbăta cu o carte între perne, ar trebui să dau poarta cu încă un strat de vopsea şi să plivesc buruienile. În schimb, am de gând să înlocuiesc toate plantele care se veştejesc în ghivece, confirmându-mi reputaţia de black thumb, în preajma căreia nici măcar ficusul nu rezistă. Oi trăi şi-oi vedea.
in memoriam
~~~
~~~
este atâta alb aici aproape că… aproap… apr…
Pe George Vasilievici l-am descoperit prin liceu, cu Poem în care Emilia se povesteşte.
De dimineaţă am aflat că, acum două zile, a hotărât că mai bine este în altă parte. Îmi pare rău.
Teo revisited
~~~
~~~
mi-am întors puloverul pe dos ca pe-o viaţă
L-am luat pe Sociu cu mine să i-l împrumut unei colege. L-am înghesuit în geanta cu fermoarul stricat din care tot aştept să mi se fure ceva, în timp ce stau la coadă la covrigi. Culmea ar fi să îl fure tocmai pe el. Măiastră zi în care s-ar fura poezie în loc de carduri şi parole de mail, dar aşa ceva nu se-ntâmplă nici măcar într-un poem suprarealist. Mi-e teamă că n-o să-i placă sau că-mi va păta paginile cu zacuscă şi gem. Am o singură colegă cu care vorbesc despre cărţi – asta-i culmea tristeţii când lucrezi într-o editură, un banc mai prost decât orice gazetă. Ceilalţi se grăbesc să nu piardă serialul de pe tvr1 şi se bârfesc pe la colţuri, doi câte doi. Noi schimbăm mailuri cu recomandări de lectură şi impresii zilnice şi ne privim peste marginea laptopului. Orice cuvânt rostit ar fi auzit de o mie de urechi căscate, în ciuda îmbâcsirii cu ceară (cine ştie ce ajunge astfel la nicovală şi scăriţă). Ca să nu facem notă prea discordantă, schimbăm uneori şi sfaturi de slăbit, dar degeaba, râsul meu mă scoate mereu din rând şi se-aude până la etajul inferior. Aştept din zi în zi o mustrare scrisă pentru tulburarea liniştii publicistice.
piticilor, ce-au avut cu voi?
Eu citesc Kamikaze. Câteodată cumpăr mai multe numere, pentru că de la chioşc până acasă mai vizitez şi poşta, alimentara sau aprozarul şi invariabil uit revista pe tejghea. Aşa că a doua zi trebuie s-o cumpăr iar, dar am grijă să mă duc la un alt nene amabil, să nu mă fac de râs că dau banii pe acelaşi lucru în fiecare zi. Astfel, dacă toţi cititorii ar fi ca mine, vânzările ar creşte şi graficele ar exploda, iar directorii ar cădea pe gânduri în redacţie, neputând să-şi explice un atare fenomen miraculos.
Ei bine, în Kamikaze l-am citit pe Matei Florian vorbind despre Matei Florian deghizat ghiduş (nu însă şi peltic) într-un critic scorţos, cu ochelarii pe nas (chiar dacă nu poartă, ei se află de fapt în interior, dincolo de iris). Exerciţiul mi-a amintit insistent de o crudă realitate – ce se întâmplă când oamenii se iau mult prea în serios şi uită ce trebuie să facă de fapt în spaţiul alocat la gazetă: nu să impresioneze amfiteatre de tinere admise la Litere care-i sorb fiecare cuvânt de parcă s-ar hrăni direct de la ţâţa culturii, ci să-mi spună mie, un om nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar care vrea să ştie, să cumpere şi să citească în pat-autobuz-fotoliu-parc cartea cu pricina, dacă ar fi sau nu cazul s-o fac.
M.F.-criticul spune despre M.F.-scriitorul:
«Aroncotruşian în simţire, lipsit însă de efigia imanentă a maestrului, cultivînd un soi de convalescenţă condescendentă ce virează mai apoi într-o concreteţe doar aparent implacabilă, opac şi teluric doar în măsura în care aceste trăsături îi servesc demersului său metafizic-ilizibil, imnograf fără realizări deosebite („aurist, tu rist, ea ristă, el e fant, noi fantă tristă“), cu tendinţe blînd-jubilatorii perfect congruente cu disfuncţii eminamente iritante şi disfonice, tardiv şi inadecvat, Matei Florian îşi plasează romanul Şi Hams Şi Regretel pe o orbită de dimensiuni modeste ce pulsează vag-levitaţional între meditaţiile lui Crevedia din Bulgări şi stele şi lirismul pătimaş-desuet tip Neutral Milk Hotel din „Three Peaches“.»
Azi am făcut muncă de detectiv cu pipă în colţul gurii, ca să văd cine l-a supărat într-atât încât să-i fie sursă de inspiraţie şi să mă binedispună ca efect secundar. Şi-am găsit aşa:
«Scrisorile de dragoste sunt atinse de un ludic anarhic, pline de alunecări pe semnificant şi de mărturisiri ultimative, oscilând haotic între imprecaţie şi spovedanie masochistă. [...] amintirile „reale“ sunt invadate de imaginarul din Băiuţeii, de la lecturi şcolare la transmisiuni fotbalistice, mixând clişee din folclorul copiilor şi cultura pop, intertexte trăznite şi sugestii autoreflexive, glosolalii alintate şi calambururi incontinente. [...]»* Ş.a.m.d. ş.a.m.d.
Şi-ar mai fi, căci doar unul nu e suficient, ba încep să cred că se-nmulţesc şi-ajung câtă frunză, câtă iarbă:
“Va fi, de asemenea, o construcţie multistratificată, plasată în irealitate, din care un cititor răbdător ar putea, cu oarecare strădanii, să extragă cîteva piese de puzzle ale unei posibile realităţi de fond. Această construcţie e una volatilă, înşelătoare, lipsită, în mod voit, de coloana vertebrală a epicului, e un castel în nori construit numai şi numai din limbaj.”**
Să nu mai citez, că mă-ntristez.
N-o să mă apuc să scriu de ce mi-a plăcut mie Şi Hams Şi Regretel în felul acela în care nu-i faci reclamă ţipând la colţ de stradă, ci şuşotind deasupra unei cafele şi împărţind cartea cu un “Ia-o, trebuie neapărat s-o citeşti”, de ce pe did a făcut-o să povestească despre frigul adus de piticii blânzi şi pe mine despre bătrâneţe şi oamenii din autobuz, de ce m-am minunat că Florian cel tânăr scrie aşa cum aş fi vrut eu, dacă m-aş fi născut într-o altă dimineaţă dintr-un alt deceniu.
O să spun doar că voi, domnilor, nu scrieţi pentru mine, ci pentru presupusa voastră posteritate, pentru dorinţa teribilă de a fi citaţi în manuale şi tociţi cu scârbă de liceenii care se pregătesc de BAC, pentru amicii care vă bat prieteneşte pe spate, “ebinebineefoartebine”, sperând că le veţi întoarce favorul, în fine, ştiţi voi mai exact cum stă treaba, dar nu, nu scrieţi pentru mine.
Pentru mine scrie Matei Florian despre pitici şi despre ce mai are el chef, când găseşte puţină tihnă, pentru did, pentru ionuca, poate pentru Gruia (care i-a luat un interviu pe care nu-l puteţi citi integral nicăieri, căci Noua Literatura nu e niciodată palpabilă) şi pentru alţii ca noi. Iar asta e mult-mult mai important şi nemărginit de frumos.
* Paul Cernat, Pitici pe creier, în Revista 22, 16 feb. a.c.
** Cătălin Sturza, Experiment cu pitici, în Observator Cultural, nr. 513
sărbători trecute doar în calendar
“Acest Issa (Isus) era un blajin rătăcit într-o lume crudă, cu poliția împotriva Lui și având drept tovarăși niște iepuri buni să doarmă, să trădeze ori s-o ia la fugă din fața soldaților. Prea blajin poate; aici, unde a face bine celor răi înseamnă a face rău celor buni, există îngăduințe ce nu pot fi înțelese. [...]
Oamenii îl plâng pe Issa, îl respectă, dar nu s-ar gândi să-i urmeze exemplul. Pe când Mahomed!… Un drept, și el, iar în plus: bun general, lider convingător, căpetenie de clan. Profet al lui Dumnezeu, cuceritor, familist: iată un șef care îți dă curaj. Issa?… Dar cine, pe pământ, mai vrea să trăiască singur, să “eșueze” pironit pe două grinzi, între doi tâlhari, fără măcar să aibă un frate care să-l răzbune?”
Nicolas Bouvier – “Rostul lumii”
Toate astea au devenit îngrozitor de formale. Substanța ori s-a evaporat treptat, ori nici n-a fost și abia acum știu cum să privesc ca să observ lipsa de sens. Răspund automat, fără să cred, din simple motive de politețe. Stau la masă, mâncând lucruri de care nu mi-e poftă la o oră mult prea târzie, și ceea ce părea una dintre rarele reuniuni de familie devine deodată un spectacol al nefericirii urlate în gura mare, cu scuza protectoare a alcoolului (orice poate deveni un pretext). Mă foiesc și pot în cele din urmă să plec. Toate ritualurile sunt găunoase și mă obosesc, drept pentru care nu fac decât să dorm foarte mult. Brusc am de luat prea multe decizii și niciuna nu pare câștigătoare; mă blochez privind în gol. Știu doar că regretele-mi stau în fire. Mă culc la loc și sper să nu visez nimic.
ingredientul obligatoriu
Mi-a mai rămas doar puţin pe fundul borcanului. Trebuie să răzuiesc rămăşiţele de pe pereţi şi să mă asigur că nu miroase vag a mucegai. Fără doar şi poate, oraşul merită străbătut în lung şi-n lat în căutare de, în vreme ce sosul se sleieşte pe aragaz.
Aceasta nu este publicitate, acesta este un scurt metraj. Şi, pentru papilele mele din mijlocul săptămânii, încă unul gustos.
Regie: Igor Borghi
Agenţie: DLV BBDO, Milano
somewhere along the way
Cum ziceam, nu am chef să fac nimic şi nici nu fac – nu ştiu dacă-i bine că-mi urmez instinctele sau rău că nu mă mobilizez. Atât mai vreau: să merg întruna. Păcat că până acasă nu fac nici măcar o oră, am poftă să-mi rup opincile căscând gura, fără să-mi contorizez viteza şi ritmul, ci doar aprinzând din când în când câte-o ţigară (buzunarele sunt unele dintre cele mai bune lucruri). Mă uit aproape nepoliticos de mult la cocuri şi împletituri, cizme şi ciorapi, pălării cu boruri largi şi oameni în costum de culoare bej, cu o cravată mov mult prea scurtă. Sunt sigură că toate astea existau şi până acum, atâta că în subteran nu-mi doresc decât să ajung mai repede şi nu apuc să mă întreb “Oare cine sunt oamenii ăştia?”. Parcă mă plimb printr-un muzeu cu exponate însufleţite.
În rest, totul e bine într-un mod rău sau chiar invers, dar ce mai contează.
tăcerile din piept
M-a anesteziat primăvara, e clar. Ridic zilnic din umeri şi mi-e lene până şi să pun de-un ceai (pe principiul “gata, s-a încălzit vremea, fără băuturi fierbinţi până-n decembrie”). Mănânc ciuperci crude, gogoşi din cele de casă, cu aluat îndesat, nu umflat cu pompa şi visez la salată de vinete. Borne culinare.
Zău dacă dau doi bani, dar insomnii tot am, aşa că probabil sunt restantă cu nişte plăţi. Toată lumea pleacă în concediu şi mă gândesc că anul trecut pe vremea asta eram în Paris. Mi-e un dor cumplit de oraşul ăsta, visez întruna că mă pregătesc să plec iar într-acolo, dar nu ştiu cum se face (ori am probleme la aeroport, ori mă ţine cineva) şi nu reuşesc nici măcar în somn. Tânjesc după o cafea băută pe trotuar şi o gaufre ronţăită în parc, privind raţele. Ah, şi librăriile, of, librăriile. Bulevardele, forsiţia lângă turn, ea, ea, ea. Nostalgia mă strânge de gât. Trebuie să fac ceva, dar ce? Of.
I am not a beautiful and unique snowflake. I am the same decaying organic matter as everything else. I'm the all singing, all dancing crap of the world and we are all part of the same compost heap.
umpa.pe.mail la gmail.com