Ieri, în a doua zi după revenirea la aste birouri (ah, de-ar fi toate săptămânile aşa, patru zile stai, trei munceşti), mare eveniment: controlul medical periodic. Care cică trebuie efectuat anual, sub ameninţarea sancţiunilor şi amenzilor, atâta că eu nu-l ţin minte decât pe cel din 2008, în rest zău dacă m-a mai întrebat cineva cum stau cu sănătatea. Dar treaba lor, să se descurce, de-ar fi asta singura neregulă.
Oricum, undeva pe parcursul telefonului fără fir s-a produs un scurtcircuit şi informaţia a ajuns la mine grav distorsionată: interzis de mâncat sau de băgat orice în gură înainte de efectuarea numitului control. Cert e că deja pe la prânz ne cam chiorăiau maţele a tristeţe şi alean şi ne tot uitam la ceas, ce naiba, nu mai vin ăştia odată, să putem băga la ghiozdan!
Dezavantajul de a lucra tocmai la etajul al treilea e că totul porneşte de jos în sus, aşa că ne-a venit rândul tocmai la sfârşit, ca să fie chinul mai îndelungat (am aflat apoi c-a fost şi degeaba, doar şoferilor li se lua sânge, probabil ca să detecteze dacă se urcă la volan în stare de ebrietate sau sub influenţa altor substanţe).
Partea frumoasă tocmai acum începe. A fost una dintre acele zile în care fac o impresie foarte proastă în societate, dovedind că posed un IQ sub limita normală şi am capacităţi reduse de dialog. Situaţia a fost agravată şi de o răceală aflată în ultimă fază, de unde îngălarea cerebrală suplimentară şi urechile înfundate permanent. Acest din urmă fapt mă obligă să mă străduiesc să citesc pe buze cu o privire în care e evidentă disperarea de a nu înţelege nimic.
Câteva mostre de dialog cu doamna doctor:
D.D.:- Aveţi medic de familie? Cum îl cheamă?
Eu: – Am. Dar nu ştiu cum îl cheamă…
D.D.: [Hmm. Cam suspect. Să notez la caiet.]
D.D.: – Ce medicamente luaţi?
Eu: – X, 50 de miligrame pe zi.
D.D.: – Vreţi să ziceţi 50 de micrograme. Dacă luaţi 50 de miligrame, nu vă vedeam bine… [Asta-i tută, nici nu ştie ce hapuri ia de ani de zile.]
Eu: – Aşa o fi, dacă ziceţi dumneavoastră… [Vai de capul meu, o să creadă că-s tută!]
D.D.: – Ochelarii sunt de distanţă?
Eu [Încântată că în sfârşit pot să-mi dovedesc competenţa]: – NU! Am miopie!
D.D.: – Păi asta înseamnă că nu vedeţi la distanţă…
Eu: – Aaa, da! Aşa e! [E clar, nu mai am cum să mă reabilitez.]
D.D.: – Şi ce dioptrii aveţi?
Eu: – Nu ştiu exact, cam atât… [Din acest punct încolo, bănuiesc c-a început să mă compătimească de-a dreptul.]
D.D.: – Aveţi pulsul cam ridicat. Aşa e de obicei sau aveţi emoţii?
Eu: [Ce emoţii să mai am, că deja m-am făcut de tot căcatul.]: – Nu ştiu, că nu prea-mi iau pulsul de obicei.
D.D. [Iar începem...]: – Păi nu simţiţi?
Eu: -…Nu. [Credeţi-mă pe cuvânt, nu sunt nesimţită, doar nesimţitoare!]
În concluzie, ar trebui să fac singurul lucru care-mi mai lipsea, o vizită la cardiolog.
Teodora povesteşte mult mai spumos cam aceleaşi păţanii. Mă roade invidia, dar e una benignă, drept pentru care vă-ndemn în grabă într-acolo.
