dailycrap

Stâlpul pe care mă bazez la serviciu să-mi mai descreţească fruntea (deh, e un stâlp însufleţit, în stare de orice) lipseşte astăzi de la datorie. Desigur, într-o asemenea zi trebuie să se petreacă şi vreo încurcătură prostească, făcându-mă să mă retrag adesea în bucătărie pentru o ţigară de calmare a nervilor şi să urc-cobor scări întruna, încercând să mă scot din rahat înainte să fac infarct, caz în care nu mi-ar mai folosi la nimic.
Astfel, am obosit prematur şi nu-mi permit, aşteptăm musafiri şi trebuie să dezglodez casa, mi-am făcut ditamai lista de munci casnice. Asta în vreme ce C. pierde nopţile prin camere de hotel, deh, firmă mare, ce-şi permite să-şi scoată furnicuţele la distracţie măcar de două ori pe an. Viaţa e nedreaptă chiar şi-n ceea ce priveşte datul cu aspiratorul.
Mi-am adus subit aminte că am în dulapul din bucătărie o cutie de cacao pentru ciocolată caldă, am folosit-o o dată (!), o păstrez ca pe sfintele moaşte, mai că nu mă-nchin. M-am hotărât, cum ajung acasă, desfac cutia şi-adulmec cu nesaţ, să crească serotonina. Sper să nu cedez s-o pun şi pe limbă, de-o lună nu mai mănânc zahăr, e-o ceartă interioară: N-o să poţi! Ba pot! Ba nu! Ba nici nu mi-e poftă! Ce să fac, am ambâţ.

C. este plecat în oraşul natal din motive încă neclare pentru mine (ceva legat de plata taxelor, dar bănuiesc că e doar un pretext pentru o vacanţă plină de băutură şi distracţii solitare). Cum mi-am petrecut 34,8% din viaţă (aproximativ) cu C. în preajmă, în aceste zile mă simt ca o găină uitată în curte pe parcursul nopţii, departe de confortul dulce al cuibarului plin de surate şi expusă tuturor primejdiilor posibile (uliu, hoţi, vulpi înfometate, vecini beţi, dulău nelegat în lanţ).
În această maximă stare de disconfort, reuşesc să îndeplinesc doar sarcinile de bază, anume: să mă spăl pe cap (dacă nu fac curăţenie în casă, să mă curăţ măcar pe mine –> satisfacţie moderată); să răscolesc rafturile frigiderului, în căutarea a ceva comestibil şi, concomitent, neexpirat (satisfacţie minimă, rafturile sunt aproape goale, nu gătesc pentru o singură persoană –> mănânc un kilogram de mandarine acre); să duc gunoiul înainte de punctul critic în care începe să pută (satisfacţie maximă, am făcut ceva cu adevărat util).
Pentru a trece cât mai uşor peste această perioadă chinuitoare, încerc să aplic sfaturile preţioase ale mamei mele, livrate via telefon: să fac ceea ce nu pot să fac în mod normal.
După ce m-am chinuit îndelung să găsesc măcar un singur lucru de adăugat pe această listă, am reuşit să îndeplinesc două, dar, în loc de mulţumirea sperată, m-am ales doar cu un vag sentiment de vină.
Acestea sunt, după cum urmează: să fumez în sufragerie, cu geamul larg deschis, chiar dacă se face foarte frig (eu suport, C. nu). Puncte bonus pentru că am fumat chiar în timp ce a mea mamă îmi povestea despre inconştienţa unui vecin care continuă să fumeze deşi din cauza asta i s-a amputat un picior, iar eu aprobam cu multă însufleţire afirmaţia că ţigările=Satana întrupată pe Pământ.
Doi: să las patul nefăcut timp de mai multe zile la rând, fără măcar să îndrept păturile şi cearşaful, ca să mimez organizarea.
Ce distractiv! C., acum poţi să te întorci. Ba e chiar musai, weekendul se prefigurează sumbru.