Voi trimite o petiţie la toate rubricile meteo, să facă ce-or şti ca, după acest noiembrie de iarbă pipăită, să vină direct aprilie.
~~~
~~~
~~~
~~~
Nu-i bun. Nu-mi place nimic. Mă gândesc să șterg toată această informație nefolositoare. Și nu-i bun nu în comparație cu alții, asta se mai tratează prin acceptarea faptului că nici n-are cum să fie, alții vor fi mereu mai buni, talentul nu crește orice-ai face, s-au împărțit altfel lucrurile pe lume, eu am primit o alună. Dar nu-i bun că nu-mi place mie și-atât. Totuși, nu-i o convingere de nestrămutat, altfel aș trece la fapte. Mă alint, și încă mă alint față de mine, parc-aș fi trei, ne certăm des, nici nu mai știu când s-a întâmplat ultima oară să cădem de acord. Nu cred că-s frumoasă după niciun standard și e ok. Nu cred pe nimeni care zice așa ceva, indiferent de sex. Le-a intrat ceva în ochi. Sau e cam întuneric în încăpere. Sunt făcută din noduri. Nod peste nod și, în plus, frânghia-i udă. N-o mai descâlcește nici dracu’.
Am adormit la o piesă a lui Afrim. Cică ar fi cea mai ne-afrimiană, dar n-am nevoie de justificări. E aceeași piesă care m-a făcut să-mi doresc nețărmuit ca regizorii români să mai folosească și alte mijloace de exprimare a supărării/frustrării/nemulțumirii în afară de a-i pune pe actori să urle precum țațele-n târg. Și nu pentru că urletele m-ar fi întrerupt din moțăială, ci pentru că sună fals și scremut. Asta fie pentru că actorii români nu știu a urla (e mai greu decât pare), fie pentru că, într-adevăr, contextul nu cerea asta. Țipetele Mirelei Oprișor în Marți, după Crăciun nu m-au deranjat câtuși de puțin. Erau “de-acolo”. Așa că poate a doua variantă e cea câștigătoare. Îmi permit să dau sfaturi regizorilor – oricum nu mă citește niciunul.
Am adormit, mai demult, și la La maman et la putain. După două ore, am simțit nevoia de o reîncărcare energetică. Am reușit apoi să fiu atentă la ultima oră din film. Uneori, ar fi necesară o pauză de publicitate și la cinematograf, în care să mă spăl cu apă rece pe față și să iau o gură de cafea. Dar are și întunericul avantajele lui. Mai ales dacă fotoliul e confortabil.
La birou n-am adormit niciodată, deși am fost tentată în câteva rânduri și am avut și exemple consistente în jur. Țin însă să nu adorm din spirit de imitație, ci din inițiativă proprie, e mult mai satisfăcător.
Nici măcar nu e în strânsă legătură cu plictiseala. De-asta îmi sunt dragi oamenii înțelegători, care nu se supără când casc în pumn și mă străduiesc, în toiul discuției, să-mi proptesc pleoapele cu scobitori. Cu somnul nu te pui, iar eu nu mă angajez în lupte imposibil de câștigat.
- Nu m-așteaptă și pe mine un suflet când ajung seara acasă…
- Ți-am mai zis, nu există suflet.
Îmi plac replicile seci, care mă scot din ritmul autoimpus, din văicăreala prea îndelungată sau din mulțumirea mimată. E ca și cum aș privi deodată printr-o pereche de ochelari cu alte dioptrii. Îmi plac răspunsurile care mă fac să pufnesc în râs în mijlocul vagonului de metrou plin ochi cu oameni în varii grade de încruntare. Și continui să hohotesc și după ce am pășit pe peron și calc în picioare jegoasele plăci de gresie galben-muștar.
De fapt, o scurtă definiţie a noastră ar fi: o adunătură de particule care, pentru o perioadă de timp, realizează că există. - C.
Am zile (nu rare, nici prea dese) când orice muscă-n zbor și-orice amănunt altfel insignifiant mă calcă pe nervi cumplit, până la paroxism. Zile-n care-mi vine să arunc în wc ditamai oala cu spaghete tocmai luate de pe foc și să țip întruna, căci motive se găsesc mereu, chiar dacă nu le cauți. Zile în care i-aș lua pe toți de păr, de la colega băgăcioasă la Monica Tatoiu și la mârlanul care urlă-n metrou, să nu care cumva să nu-l audă tot vagonul, cum își bagă și-și scoate el diferite organe la fiecare două cuvinte. Asta ar mai fi de înțeles, dar m-aș înfige cu egală plăcere și-n moțul unei bătrânele inofensive, și-n vânzătorii de covrigi, și-n tanti administratoarea, de altfel, o femeie de treabă. Începe să-mi pară rău că nu-s, în realitate, genul autentic violent, să fac zob câteva farfurii pe podeaua bucătăriei și gata, nervii să dispară ca prin farmec, odată cu cioburile.
Nimeni nu scapă de asta, oricât s-ar feri, oricât şi-ar scuipa în sân şi oricât de bine şi-ar peria inbox-ul. Mai devreme sau mai târziu, sigur va primi un mail cu 2-3 (în cazurile fericite) sau 15-20 (în cele deşănţate) poze ataşate. Pozele înfăţişează fără excepţie un pruncalete până într-o lună (părinţii cei mai conectaţi la tehnologie au grijă să-mpărtăşească încă din prima zi), când, se ştie, proaspeţii oameni nu sunt tocmai buni de puşi în reclamele la Pampers. Până la stadiul de bucălat, blond şi cârlionţat a la Anne Geddes mai are de acumulat niscaiva grăsime ca să nu te sperii când îl priveşti şi să-ţi zici că asta-i dovada certă a provenienţei omului din maimuţă. Pe lângă starea trecătoare (să sperăm) de urâţenie, culmea ghinionului face ca în pozele cu pricina progenitura să fie de obicei surprinsă în exerciţiul funcţiunii, recte al urlatului din toţi rărunchii (har Domnului că nu le-a trecut prin cap să trimită şi filmuleţe!), de unde o îngrijorătoare nuanţă stacojie şi o promisiune de a nu-ţi trece cumva prin minte să te-nmulţeşti în viitorul apropiat. Dacă îţi trece, te răzgândeşti iute.
Mărturisesc fără jenă că toate mailurile nesolicitate de acest fel mă lasă complet rece şi nesimţitoare. Iar de voi solicita vreodată aşa ceva, e semn cert că am alunecat în cadă şi am o contuzie cerebrală. Mai ales că politeţea cere ca apoi să înjgheb o minciună gogonată, de genul “Ce dulce e!”, “Vai, ce-ţi seamănă!”, “Ptiu, ptiu!”. Nu că mi-ar fi greu, zilnic zic atâtea prostii de le pierd numărul, dar e al naibii de sâcâitor. Cât timp eu nu trimit nimănui poze din concediu dacă nu e autentic interesat (adică m-a rugat de mai multe ori, că am memorie slabă) sau reţeta ciorbei de perişoare pe care-am încropit-o aseară când ştiu că omu-i vegetarian şi oricum nu se-apropie de aragaz nici cât să fiarbă un ceai, insist să protestez. Solicit aplicarea legii ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, cu varianta “eu nu-ţi trimit mail cu linkuri din Cancan, tu nu-mi trimiţi poze cu pruncul tău”. Să fim chit.
I used to be fluid, I used to be graceful
now my words come out and they just sound like bad ad copy
Cam ăsta ar fi motivul. Plus, când îmi vine să pun titlul “ziua proastă se cunoaşte de dimineaţă”, după care mi-e scârbă să detaliez, e semn că-i mai bine să las tastatura deoparte. Atâtea micuţisme sâcâitoare.
Trag aer în piept şi-mi aduc aminte că există opţiunea “Ignore” (cu variantele, după caz, “Jet!” şi “Hai sictir!”).
În schimb, mă gândesc la câţi oameni fac şcoli doar ca să fie făcute şi să le crească teancul de diplome din dosarul de plastic. Câţi îndrăznesc să recunoască apoi că nu le foloseşte la nimic. Mă întreb de ce aş mânca întruna covrigi şi orice conţine dovleac, s-o fi trăgând de la vremea de-afară? (creşte brusc glicemia, nu bun, mai bine fumez o ţigară, evident, sănătate curată). E un soare de-mi vine să-l scuip de deochi. N-am bani să plec niciunde, dar aşa mi-aş lua picioarele la spinare… Chef nebun să fac ordine în toate dulapurile şi să arunc cu sacii (sau să donez, deşi asta e deja prea complicat pentru dorinţa mea de eficientizare). Fac liste cu nume de câini (toate din sfera gangsterilor de origine italiană), deşi nu-i momentul de patruped în viaţa mea. Am bilete la două Afrime şi-aştept Salonul de BD (reconfortant să mă uit în calendar şi să văd aşa ceva, nu doar termene-limită). Se-apropie Gaudeamusul, oftez adânc. Mă gândesc la oameni. Mult. Şi mi-e poftă să-i văd. Onlainule, păleşti.
